Ioana Pârvulescu, Aurul pisicii, Humanitas, 2024

Am citit cartea Ioanei Pârvulescu (având încă amintirea Prevestirii din 2020), savurându-i gustul metalic și duios în același timp, manifest și resemnat, cu tăișul ascuțit al timpului deasupra capului și inimii, cu memoria paralelă a propriei biografii rezonând în ipostazele narative.

Promisiunea care însoțește primele rânduri este aceea de a citi o poveste de iubire trecută prin furcile Timpului, văzută prin ochii femeii care iubește și este iubită. Personajele sunt puține și definesc o lume amăgitoare, în care singura certitudine rămâne metamorfoza, cea inserată subtil la nivel subtextual. Monica Mihuț și prietena ei Maya, iubitul Sebastian Severin, Viki Nistor și cățelul cocker Kronos, motanul Sebastian, nea Gurău sunt ipostaze ale unei lumi în mișcare, veridice, o realitate perfect ancorată în spațiul românesc. Studenți, tineri cercetători ori oameni simpli, personajele care populează lumea Ioanei Pârvulescu se mișcă într-un decor bucureștean interconectat, cu vile interbelice cu detalii arhitecturale observate minuțios precum copertinele scoici de la intrare, cu acoperișuri de tablă și un pod venețian, o lume pestriță ce trădează preferința pentru un mediu problematizant, în care circulă, de fapt, ideile, iar trăirile sunt intens discutate și armonizate.

Situată sub semnul iubirii și al timpului, cu un titlu explicat de la început cu inserția din literatura formatoare a lui Goethe, privind substitutul metalic intitulat metaforic aurul pisicii, povestea spusă de Ioana Pârvulescu are tâlcul narațiunilor medievale, dar și conexiunea permanentă cu lumea contemporană, cu o fragmentare a momentelor trăite, paradoxale.

Povestea care moare

Lumea este văzută ca un muzeu de ceasuri, "pardosită cu secunde și construită cu ceasuri", în care omul trăiește un interval limitate. Uneori, însă, fluxul temporar se oprește din cauza unui accident al ființei, iar haosul se instalează, precum în viața Monicăi. Strigătul de ajutor al femeii nu este auzit de nimeni, iar în fața unei traume ea alege să-și metamorfozeze identitatea, să devină trup din trupul unui nenăscut (al fetiței Sonia).

Căutarea perpetuă a salvării sufletului suferind răzbate din fiecare acțiune a personajului. O frază "Se întâmplă să uităm lucruri esențiale, iar sufletele noastre speriate să trimită mesaje fără adresă" amintește de un cunoscut roman al Laurei Imai Messina Ce încredințăm vântului, în care personajele traumatizate de pierderea cuiva drag mergeau să dialogheze cu cei dispăruți într-o cabină telefonică aproape fantomatică. Ajutorul vine, ca și la personajul Ioanei Pârvulescu, din întoarcerea spre sine, spre interiorul profund care transformă ființa, o redefinește și îi reface straturile de sensibilitate pierdute.

Tot într-un roman contemporan, Inima cu nouă încăperi, Janice Pariat spunea povestea unei femei care a trăit iubirea în diverse ipostaze, care a iubit și a fost iubită. Ioana Pârvulescu alege să scoată la iveală destinul unei singure femei, transformată de iubire, cu aceeași candoare, dar și stăpânire de sine. Momentul paroxistic este acela ce definește punctul zero de desprindere de real. Granița între realitate și nebunie e trasată foarte fin, devenind o formă de supraviețuire. Găsirea armoniei, căci "tot cosmosul din fiecare celulă a mea sau din fiecare celulă din afara mea" echivalează cu o cufundare în întunericul increatului, nemișcării, morții. A muri devine o formă de renaștere, povestea care moare este o poveste spusă, iar după ce a fost trăită, este o formă de neuitare.

Aș alege un moment narativ care, deși restrâns și aparent neimportant, verifică teza exprimată la început. Este vorba despre descrierea vizitei celor doi băieți, Ciprian și Ștefan la cabinetul veterinar unde lucra Monica. Ei aduc un fluture mort, ipostază a vieții și a morții concomitent, pentru a fi vindecat. Speranța li se spulberă, dar explicațiile sunt menite să îndulcească conștientizarea scurtului interval în care o ființă trăiește. Îngemănarea inocenței copilăriei și suferinței morții reiterează un soi de înțelepciune cu care povestea umanității este spusă. Tonul de basm spus unui copil nenăscut se perpetuează de la o întâmplare la alta, cu lungi pasaje confesive, cu divagații filosofice. A vedea viața ca o metamorfoză deplină, o lume în mișcare ce nu este în niciun moment aceeași devine o formulă de scriere, experimentată de Ioana Pârvulescu și în romanele precedente. Încercările repetare de naștere și reinventare sunt, până la urmă, ratate. Uneori se simte în desfășurarea narativă o întârziere în fluxul narativ, care, din dorința de a face accesibil textul unei categorii mai largi de cititori, îngreunează excesiv curgerea epică. Dezvăluirile auctoriale răpesc uneori din mister, munca de detectiv al textului, spre care se apleacă cititorul contemporan, fiind ușurată de explicații detaliate (folosirea unor sintagme arhicunoscute ori inserții precum numele câinelui Kronos (gr. Κρόνος), cu referire la tema anunțată legată de timp).

Un roman al metamorfozei, mai mult decât al timpului

Monica este văzută doar ca unul dintre indivizii din lungul șir al umanității, temă cu care autorii secolului al XX-lea au cochetat. Ioana Pârvulescu discută despre acest "Darwin de-a-ndoaselea" care privește o întoarcere la începuturile materiei, o regresiune în timp, o metamorfoză continuă, dar în sens invers. Binele și răul nu există, "criminali și sfinți" putându-și schimba rolurile între ei, singurul lucru ce contează fiind faptul că "metamorfoza proprie îți modifică și lumea". Aș spune că, dincolo de a fi un roman al timpului (așa cum vrea să ne convingă Ioana Pârvulescu în Câteva precizări auctoriale), Aurul pisicii este unul al metamorfozei, al transformărilor continue, într-un lanț infinit, atât ale omului, cât și ale materiei în general, ale vieții în toate formele ei, privite uneori ca o diluare a modelului original, așa cum este și "aurul pisicii" față de metalul rar, îndelung căutat de alchimiști. Dublul iubitului, motanul Sebastian care "nu avea nimic fals în el", propune o ipostaziere aproape la fel de veridică, așa cum este timpul din trupul cățelului Kronos, dar totul sub imperiul schimbărilor stărilor de fapt, al evoluției sau involuției dintr-o stare în alta, dintr-o etapă în alta, într-o mișcare continuă.

"În casă se zvârcolea o liniște adâncă și un suflet amărât. În aer sfârâia, se măcina vremea…" scrie Liviu Rebreanu la un moment dat într-o proză scurtă (Dintele) și, la o distanță de mai mult de un secol, romanul Ioanei Pârvulescu vorbește, pentru cine e dispus să asculte, despre sensibilitatea feminină dintotdeauna, despre suferință, iubire și transformarea pe care trecerea timpului o produce asupra ființei umane. "Animalul dragostei" pe care l-a domesticit pentru scurt timp își urmează instinctul, metamorfozele devenind ipostaze ale vârstelor, crize ale existenței. Este un roman despre umanitate și despre trăirea acută, sub imperiul experiențelor fulgurante, a vieții ca interval în timpul universal, despre imperfecțiunea ființei umane, dar și de căutarea alchimică a Iubirii și trăirea unor sentimente compensatorii.