Dacă tot este evidentă legătura dintre lectură și călătorii, pe unde vă poartă pașii, mașinile, avioanele, inspirați de cărțile citite? (Petre Nechita)

Primul impuls ar fi să dau ca exemplu Comoara din insulă de R.L. Stevenson, citită la zece ani și care m-a transpus direct pe corabia piraților. La ceva vreme după lectura romanului am avut un vis care schimba relativ puțin din acțiunea acestuia: spre deosebire de eroul romanului, eu am fost rapid eliminat, înainte să ajung pe insulă (un pirat mi-a înfipt un cuțit în cap), fără să mai apuc să caut comoara, vis pe care mi-l aduc aminte și azi. Un alt moment important a fost atunci când am descoperit Parisul lui Balzac, Victor Hugo (Mizerabilii) și Eugène Sue, oraș de fapt dispărut aproape în întregime sub sistematizările uniformizante ale arhitectului Haussmann, fapt ce aveam să-l percep cu adevărat abia după douăzeci de ani, plimbându-mă pe marile bulevarde.

Un spațiu la fel de fascinant este Bucureștiul, descoperit mai întâi prin intermediul prozelor lui Eliade, apoi prin lentila Orbitorului cărtărescian. Pe când am apucat să mă plimb cu adevărat pe strada Mântuleasa, deja descopeream un alt București, având acces la un strat mult mai vechi și construit absolut fascinant prin intermediul Manuscrisului fanariot al Doinei Ruști, ulterior și prin celelalte cărți ale trilogiei fanariote care decupează segmente din același oraș dispărut, oferind o experiență sinestezică unică.

Exemplele ar putea continua la nesfârșit mai ales cu spațiile fictive pe care nu le-am putut compara cu cele reale, fie că e vorba de literatura sud-americană (Márquez, Asturias, Carpentier sau Llosa) sau de cea nord-americană, unde orașul New York e toposul preferat. La fel cum vizitarea Parisului a compensat imposibilitatea de a ajunge la New York, o vizită la Barcelona m-a situat pentru o clipă în orizontul fantastic și torid al scriitorilor sud-americani. Chiar dacă travaliul de a reconstitui spațiul fictiv dintr-un roman după semnele din spațiul real este deopotrivă de incitant, satisfacția supremă oferită de literatură este tocmai diferența insurmontabilă dintre hartă și teritoriu.

Deși Parisul care a inspirat Mizerabilii a dispărut cu multă vreme în urmă, iar orașul a rămas ancorat din punct de vedere arhitectural, în perioada 1852-1870, nenumărate aserțiuni ale naratorului omniscient rămân surprinzător de actuale: "Parisul nu are margini. Niciun oraș nu a avut această dominație, care îi zeflemisește uneori pe cei pe care îi subjugă." (Mizerabilii, Editura Adevărul, 2012, vol.2, p.125 ). "Fumul care se înalță din hornurile sale sunt ideile Universului. (...) mai presus de toate, e o ființă morală.""Cât despre poporul parizian, chiar bărbat în toată puterea cuvântului, tot puști rămâne." (vol.2, p.128) "De obicei, în afară de cartierele răzvrătite, nimic nu este mai ciudat de calm ca înfățișarea Parisului în timpul unei răzmerițe. (...) Doar astfel de cetăți imense pot fi stăpânite în același timp și de un război civil și de o liniște nelămurită și stranie. (...) proiectilele omoară oamenii în paturile lor, cadavrele zac grămadă pe caldarâm. La câteva străzi mai încolo, se aude ciocnetul bilelor de biliard în cafenele. (...) În 1831, o salvă de împușcături s-a oprit pentru a lăsa să treacă un alai de nuntă." (vol.3, p.102-103)

Fascinante sunt însă imaginile acelui Paris care a încetat să mai existe după Haussmann. Mă voi rezuma la două exemple, primul fiind cartierul vechi al Halelor văzut de Marius în rătăcirea sa nocturnă, un păienjeniș de străduțe, un "oraș în oraș" sau "o imensă gaură întunecată scobită în mijlocul Parisului", spațiu scufundat total într-o "beznă sălbatică" (suntem în ajunul răzmeriței din 1831). A doua imagine este cea a uriașelor baricade din cartierul Saint-Antoine și cartierul Temple, construite în iunie 1848 ca simbol al disperării și al "revoltei poporului asupra lui însuși", "muntele tuturor revoluțiilor". Marile sistematizări haussmaniene au vizat în special anihilarea definitivă a unor astfel de focare de revoltă (printre multiplele referințe, cartea lui Mary McAuliffe despre Parisul lui Haussmann reprezintă o fascinantă și palpitantă poveste despre înlocuirea unui spațiu cu un altul, mai ușor de controlat). Parisul rămâne însă un oraș al protestelor. Vizitându-l în 2015 am întâlnit aceeași atmosferă de furie mocnită și tensiune premergătoare unei revoluții, care de atunci încoace și-a tot căutat expresia deplină, fără a o afla încă.