Dintre noi trei, Zoița se pricepe cel mai bine la aparențe. Dă din ea vorbe, și se îmbracă de mare spectacol, uneori ne întâlnim pe Calea Victoriei și nici nu-mi dau seama că este ea. De pe la 15 ani cântă pe franțuzește, știe canțonete, iar acum o acompaniază pe-o grecoaică, rămasă de la război, fată de colonel ori maior, care mai are și-un văr, urât rău și năsos. Ei trei cântă noaptea prin niște bistrouri mai deocheate și printr-o sala de bal, de pe Moșilor. Au intrat în combinație și cu un trompetist, iar într-o noapte m-au luat și pe mine să cântăm jazz printr-un subsol din strada Fântânii. Zi după mine, bărzoiu’, mă îndemna Zoița, și eu strigam pe două cuvinte, de jos, de la bas, spre balcon, unde mi se făcea vocea ca de puțoi nehalit. Iar când ajungeam acolo, repetam cuvintele în demență, de înnebuneau bețivii și se sculau drogații din somn.

La multe petreceri tâmpite m-am dus cu ea, fără Lică, numai noi doi de nebuni, ea cu acordeonul pe țâțe, iar eu - gurist. Ne-am dus și la curve împreună, într-o casă de pe bulevard, din spatele brutăriei Raul. Toată clădirea aia e plină de apartamente dichisite, de fete drăguțe, de luat cu ora, dar tot acolo sunt și niște petreceri ale dracului, de dezbrăcați și perverși. Unii sunt studenți la Paris, veniți pentru o zi-două, ca să ne spună ce-au mai văzut în materie de distracții, pe la alte dezmățuri. Dar vin și actori, dansatoarele de la Vișoiu și altă lume în care fierbe pipota de dorințe, ca la oricine. Lasă, Ică, dă-i dracu, nu ne interesează pe noi ce fac ăia, dacă vor să le cântăm, îi tragem, că e pe bani. Asta este Zoița! Și-i dau dreptate.

Avem vreo zece cântece fără perdea, pe care le cântăm oriunde, fără Lică, săracul, om nevinovat, care n-ar merge să cânte măscări nici dacă i-ai da dublu. Dar Zoița știe toate distracțiile și toate soiurile de lume. Nu e loc în București, unde să nu-și fi băgat coada ori om la care să nu știe s-ajungă.

(Zavaidoc în anul iubirii, roman, în curs de apariție la Bookzone)