Cică la 5 și 42 de minute, un avion militar decolat de la Baza Aeriană 90, din Otopeni, a spart bariera sunetului deasupra orașului. Așa au explicat, în clămpănitul lor oficial, bubuitura iscată de nicăieri, din bezna nopții de iarnă stearpă, fără pic de zăpadă. A fost un zgomot puternic, genul acela de sunet care produce vibrații, aproape că te face să-i vezi undele cum se propagă prin aer. S-a auzit în partea de nord a Bucureștiului, dar cel mai puternic s-a resimțit în zona celor două gări: de Nord și Basarab. Pe bulevardul Dinicu Golescu, înspre pod, s-au crăpat câteva geamuri. O cameră de supraveghere a înregistrat trepidații, exact ca la un cutremur.

Un avion supersonic, așa au explicat. Măcăneală fără sens, bună de-adormit copiii, să fim serioși. De fapt, orașul și-a rearanjat măruntaiele, rădăcinile. A trosnit din încheieturi și s-a așezat mai bine. Nu, nu vă gândiți la uriași din ciment și beton. Berem un strop de imaginație s-aveți! Filmele cu supereroi n-au legătură. Vizualizați mai degrabă un motor complex, cu mecanisme, roți zimțate și pârghii. Un sistem enorm care se întinde în adâncurile pământului, care funcționează și zumzăie, huruie și uneori, câte o rotiță anume, vreun piston ori altă piesă mai sar de la locul lor. Așa că unele reașezări sunt necesare. Bine, ele se produc și fără apariția unor situații neprevăzute. Mai simplu spus, orașul se reașează mereu. De ce? Ca să vă puteți alinia frumos la coadă, în magazine, la cumpărături.

Ei, na, cică există filozofie. Hahaha! Pictură. Matematică. Literatură. La o adică, religie sau credință, în funcție de perspective. Serios?! Și totuși, promoția la ulei, la lumânări, pui grill sau sardine în sos de roșii reprezintă un imbold care scoate mai rapid la iveală ce e uman decât toată lista de valori de mai sus. Magia acelui preț tăiat, procentele care fac tariful să dea înapoi, senzația că păcălești magazinul, că prinzi momentul perfect în care dai mai puțin decât valorează produsul respectiv, generează energii și consumul acestora în vârtejuri și furtuni la fel ca cele mai babane opere, tratate și picturi.

Dar ssst!, orașul se trezește. Uite coada care șerpuiește cu 45 de minute înainte să se deschidă marele magazin. Azi e rost de promoții uriașe, fix în buza sărbătorilor. Azi se vinde tot ce a rămas pe stoc, rafturile se golesc iar depozitele sunt umplute cu altă marfă care-și va afla și ea sfârșitul prin alte și alte promoții. Circuitul prețului tăiat în viața omului!

Trenurile șuieră adormite pe șine, în apropiere. Un boschetar se pișă pe gardul gării. Pe bulevard, traficul matinal se întețește ușor. Este însă Ajunul, iar coloanele lungi, întinse în dreptul semaforului, sunt acum doar o amprentă lăsată în asfalt. Azi va fi mai liber. Ceva mai liber. Norii se bulucesc și tivesc cerul cenușiu. Galbenul soarelui care oricum nu se vede e rece, înghețat, cimentos. Sute de pași bat asfaltul, mii de gânduri amestecate sar pe loc precum granulele de sare în solniță. Au uitat cu toții bubuitura.

Alarma nucleară de ar suna și promoțiile tot nu și-ar pierde puterea. Nu-i ironie, nici cinism la mijloc. Negarea valorile umane? Hai-hai, nu vă zborșiți la mine! Că și eu pot să fac pe deșteptu’. Uite, mai la obiect, mai cărturărește zis.

Armate întregi au pârjolit pământuri și țări străine pentru promisiuni care cântăreau cam cât prețul tăiat la un coș de cumpărături. Scutură de orgolii naționaliste, religioase sau teritoriale orice bătălie înregistrată în istorie și tot la o superofertă ajungi. Măcar o superpromisiune.

Șterge cu dosul palmei ideologia sforăitoare, cuvintele împopoțonate și pline de amăreala fructelor putrezite, scuipate unul după altul în discursuri plictisitoare, în tot soiul de limbi, de la tribune. Suflă rugina găunoasă adunată peste pumnul încordat care strânge puterea între degete și tot la dorința de a primi ceva scump, pe un preț cât mai mic, ajungi. Un câștig, un tarif redus pentru ceva mult mai valoros.

Orice tiran, de la bătăușul din colțul străzii până la politicianul sau generalul cu mâinile pătate de sânge, dacă e să-l reduci la un simbolic pumn de țărână, e până la urmă tot un client care caută să dea puțin și să stăpânească mult, să-și umple coșul. Orice gloată războinică aleargă după un os cu preț țăiat, după iluzia că le va fi mai bine, mai cald, mai ieftin. Hai, c-așa e, nu vă mai codiți atât! Și-am zis-o bine, punct cu punct.

Coada pulsează, clienții se bulucesc înspre ușile automate, încă blocate. Un tramvai scârțâie reumatic și oprește la semafor. Un claxon întoarce câteva capete. Boschetarul discută acum cu zidul pe care l-a udat mai devreme. Marele magazin încă nu s-a deschis. Dar oamenii vibrează, ca un cablu prin care curentul crește în tensiune. Aleargă și când stau.

Mișcarea nu e progres. Nu simpla rotație în gol, banala măcinare, mersul de colo-colo. Mă uit la furnicarul de pe străzi, la oamenii care mișună în toate direcțiile. Toți se duc undeva. Și-atunci, cum de au apărut curierii care plimbă colete, livratorii de mâncare cu cocoașele lor dreptunghiulare din care nu iese niciun miros îmbietor, când toată lumea e în mișcare? De ce se mișcă alții pentru tine când tu nu stai niciodată?! Probabil, tocmai pentru că nu stai...

Așteptarea nu e pasivitate, contemplarea nu e visare inutilă. E doar răgazul necesar pentru ca sufletul și mintea să rezoneze la unison.

Revoluțiile, războaiele, schimbările violente sunt tăvălugul istoriei în continuă mișcare. E gloata preistorică ce aleargă orbește mânată de vreo poftă oarecare, de miros de sânge, de vreo dorință obscură.

Și oamenii aleargă de la un magazin la altul, de la o benzinărie la alta, de la serviciu acasă și invers. Viața lor e continuă mișcare. Se mai uită cineva în dreapta și în stânga, la ceilalți?

Uite-l, de pildă, pe cel ignorat de toți, făcut una cu peisajul urban chit că și el pășește, respiră, mai spune una sau alta, ba chiar țipă uneori. Dacă-i privești amprenta lăsată în urmă, ajungi să-l vezi la începutul drumului său în marele oraș. E un tip care-a buchisit cu plăcere, a privit cartea cu respect, dar școala de la țară n-a scos mare lucru din el. E și un pic citit, așa, de capul lui, în funcție de ce a avut la îndemână. Orice cuvânt tipărit aduce a icoană pentru el. E lucru mare.

Și pornise la drum dornic să muncească, nu se sclifosea c-ar vrea să plimbe hârtii de colo-colo. Mai întâi cu cârca, să-și facă loc, să urce. Să învețe un meșteșug. În cuvântul ăsta se ascunde toată istoria lui. Meșteșug. Meș-te-șu-gar! Nu visa la bogății, nu se închipuia vreun afacerist, combinator. Nu se imagina șef peste cei ca el. Doar să treacă de nivelul de simplu salahor. Lupta să deprindă un meșteșug, să capete o oarecare știință în bătutul pietrei, în întinsul cimentului, în îmbinarea blocurilor uriașe. Se lupta pentru știința muncii, dacă e să ne fandosim în explicații.

Se învârtea pe marele șantier și în tot praful acela era mereu zâmbitor, vedea în față amprentele pe care urma să le lase și era al naibii de mândru. Vedea și podul gata închegat, și-l proiecta în minte în cele mai mici detalii și se intreba ce-o să mai construiască, ce-o să mai ridice în alte locuri, în alte orașe.

Își găsise o chirie lângă șantier, dormea într-o cameră îngustă, în apartamentul unei bătrâne în care mirosea a igrasie și a scutece murdare. Însă zi de zi vedea un oraș luminos, chit că era înecat în praf, chit că nimeni nu-l băga în seamă. Uneori, când trecea pe lângă vreun om care se ferea instinctiv din calea sa, care-i observa hainele prăfuite și strâmba din nas, era și mai sigur asupra amprentelor sale viitoare. Pentru că orice om are șansa să demonstreze că poate mai mult.

Corect? Putem cădea de acord pe acest adevăr amărât și vai de el?

Dar ssst!, se deschid magazinele.

fragment dintr-un roman în lucru