Revistă print și online
Khaled Hosseini este unul dintre scriitorii pe care i-am evitat multă vreme. American de origine afgană, el transpune în romanele sale istoria zbuciumată a țării în care s-a născut. Personajele sale pornesc în viață cu multe visuri și speranțe, doar pentru a le vedea făcute țăndări pe fundalul unor evenimente brutale, care mătură totul în calea lor. Avem, așadar, de-a face cu povești în care oameni simpli sunt puși în împrejurări extraordinare și au de făcut alegeri aproape imposibile, care îi lasă mutilați sufletește pentru totdeauna, dar care îi conduc către anumite revelații și îi recompun bucată cu bucată. Ne plac romanele de genul acesta, ne inspiră și ne impresionează. Doar că, la un moment dat, un cititor pasionat de ficțiune istorică, așa cum sunt eu, ajunge inevitabil într-un punct de epuizare emoțională. Cred cu tărie că devenim cu toții custozi ai poveștilor în interiorul cărora am trăit un timp. Ele nu ne mai părăsesc, rămân parte din noi și din rezerva noastră interioară de frumusețe, dar din când în când e necesar un repaus. Credeam că ajunsesem în acest punct. Și încă ceva, un aspect subiectiv: nu sunt deloc împăcată (cum aș putea fi vreodată?) cu felul în care femeile sunt tratate în acea parte a lumii.
Romanul Și munții au ecou nu mă îmbia deloc la lectură din toate aceste motive părtinitoare. Am deschis cartea la întâmplare:
"Dar, pentru moment, Pari stă. Închide ochii, în timp ce espressorul începe să bolborosească, iar ea descoperă, în spatele pleoapelor, dealuri netede și un cer înalt și albastru, soarele care apune în spatele unei mori de vânt și întotdeauna, întotdeauna, lanțurile muntoase în ceață care coboară pierzându-se în orizont."
Am continuat să o răsfoiesc și am descoperit o scriitură simplă, convingătoare, fără miza de a șoca. Așa că am luat povestea de la început.
Istoria mare a Afganistanului se împletește cu istoriile mici ale locuitorilor săi. Romanul lui Khaled Hosseini pornește din 1949 și se întinde pe perioada a șase decenii. O galerie întreagă de personaje din generații diferite sunt urmărite aproape pe tot parcursul vieții lor și toate sunt afectate direct sau indirect de sărăcia și conflictele din țară.
Un tată se vede nevoit să-și vândă fiica în vârstă de patru ani, cumnatul său pleacă din satul natal în căutarea unei slujbe și este prins în capcana unei iubiri imposibile, o tânără încearcă să se desprindă de tatăl său invalid și tiran, un adolescent descoperă că familia sa s-a îmbogățit de pe urma traficului de droguri. Toate aceste destine și multe altele se destramă, iar personajele sunt confruntate cu pierderi dureroase, de tot felul: pierderea inocenței, a demnității, pierderi de ordin material și, mai ales, emoțional, iar recâștigarea speranței, a încrederii în viață echivalează cu supraviețuirea.
O altă temă prezentă în romanul Și munții au ecou este căutarea unui "acasă", care de multe ori se dovedește a fi iluzoriu sau greu de definit. Aproape toate personajele din cartea lui Hosseini sunt dezrădăcinate fie prin forța împrejurărilor, fie prin propriile acțiuni, ceea ce duce la redefinirea ideii de "acasă", care încetează să mai fie un loc și devine o relație, un sentiment sau o amintire.
Poveștile personajelor se întrepătrund, iar alegerile lor au ecouri care se întind pe mai multe generații. Dincolo de gravitatea acestor alegeri și de suferință, setea de viață este cea care irumpe, de fapt, din paginile acestei cărți, care pe mine m-a captivat pe de-a-ntregul.
Miruna Vasiliță (n. 1986) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, apoi a urmat cursurile Masteratului de Traduceri și Terminologii Specializate din cadrul aceleiași universități. A debutat cu volumul de proză scurtă Femeia cu mască (Editura Eikon, 2019), căruia i-a urmat romanul Timpul nostru (Editura pentru Artă și Literatură, 2024). A publicat povestiri, cronici de carte și de teatru în revistele Ficțiunea, Planeta Babel, dar și pe platformele Cod de poveste și Laconic.