Nu îți voi spune că am șters textul. Și nici nu am să îți spun despre ce ar fi fost. E de ajuns că ești mereu în spatele ecranului ăsta alb deasupra căruia, inevitabil, de fiecare data scrie Document 1 – Word. Oare ar fi fost mai bine să scriu cu creionul așa cum făceam cu mulți ani în urmă? Când împătuream foaia să o fac mică, de parcă și frica în fața albului ei ar fi devenit dintr-o data mai mica. Frica în fața textului care încă se odihnea într-o enervantă și sâcâitoare latență.

Ca și acum. Numai că nu pot împături ecranul. Și nici contorul de cuvinte din colțul de jos nu îmi oferă niciun moment de siguranță.

Te așteptasem de mult… Nu știam că vei veni, dar știam ca aveam nevoie de tine și, cumva...

Așa începea textul. Urât! Kitsch! Și l-am dus mai departe:

Mai ții minte? Acolo, în fața intrării la farmacie, când am vrut să.....

Dezlânat și fără profunzime de gând. Am vrut doar să îți spun o poveste. Nu Povestea, ci o poveste. O ficțiune. Tare îți mai place cuvântul ăsta. Te-ai ascuns mereu în spatele lui ca un cavaler în spatele scutului greoi ce îl apăra de loviturile de lance ale adversarului. Și din nou îmi vine să apăs backspace cu speranța că voi scăpa de gestul tău involuntar de a-ți ridica sprânceana stângă pe care îl afișezi întotdeauna când citești lucruri îndoielnice.

Aș lua un creion și aș scrie cu el, însă mi-e teamă că am pierdut de mult bucuria sunetului de cărbune purtat peste întinderea foii de hârtie. Îmi aduc aminte când am primit primul creion mecanic! Devenisem dintr-o dată mai mare, mai inteligent și, de ce nu, mai bogat! Zile întregi am scris doar cu el, arătându-l colegilor de școală, ba chiar și profesorilor, care nu înțelegeau de ce eram eu așa de bucuros ținând în mână bucata aceea de plastic roșu cu mina neagră scoasă doar foarte puțin dintre minusculele gheare argintii ale mecanismului.

Cursorul clipește implacabil după fiecare cuvânt... după fiecare literă. Și amenință! Mă amenință cu această atitudine monotonă a unui obiect ce îmi vorbește de dincolo de spațiul ecranului. Îl privesc și mă înspăimânt: el continuă să fie dovada că textul meu nu se va termina nicicând. Cât timp cursorul semnalizează la finalul cuvintelor, nimic nu e terminat. Încă se poate scrie! Încă trebuie să scriu! Pe foia de hârtie, cu creionul în mână, nu trăiam astfel de frustrări. Acum, linia subțire a cursorului trage după ea cuvintele și mă îndeamnă să îl împing și mai încolo, și mai încolo, de parcă ar exista undeva, cumva vreo șansă să îl scot din ecran, să dispară și astfel textul meu să se termine.

Și tu nu știi cât îmi e de greu să îți scriu, să rup din mine existență și să o transform în semne negre pe un ecran strălucitor. Nu e corect! Nu poți pune semnul egalității între literele acestea multe ce se îngrămădesc înaintea cursorului și viața mea!

Sunt 613... nu: 616 cuvinte! Fără titlu. Poți să numeri, dacă nu mă crezi. Și cursorul clipește ca și cum le-ar invita să curgă dimpreună cu el pe luciul ecranului, ca într-un dans monoton și fără final. Mă uit la ele cum umplu spațiul liber al paginii și îmi dau seama că eu nu ți-am zis încă nimic din tot ce aș fi vrut ca tu să știi despre mine. Și de ce aș face-o? Știi tu ce este în partea asta a ecranului? Vrei tu să știi mai mult decât ceea ce ți-ar hrăni orgoliul? Dincolo de ecran e lumea ta, dincolo de ecran nu sunt eu și poate că niciodată nu voi fi. Și atunci de ce să cred că tu ai înțelege?

...aveam nevoie de tine și, cumva, cândva, tu vei apărea. Și ai făcut-o. Și ai înțeles și tu, ca și mine, că noi doi trebuia să ne întâlnim, să fim...

E textul meu. E textul pe care nu o să îl citești niciodată. Nu pentru că nu l-am terminat (ceea ce este adevărat), ci pentru că acel text și-a pierdut cursorul odată cu fragmentarea și lipirea lui aici. Și cuvintele au rămas ale nimănui. Nu mai are cine să le oblige să se alinieze frumos pe rânduri, în paragrafe...

Îmi prind bărbia în pumni și privesc mișcarea batjocoritoare a cursorului meu: nu voi câștiga niciodată încleștarea aceasta între gândurile mele, între viața mea și milimetrul de pixeli ce aproape că își bate joc de mine cu ritmicitatea lui obsedantă. E ca un Dumnezeu care știe ce vreau să scriu, un Dumnezeu al cuvintelor pe care le materializează rând pe rând, într-o înlănțuire amețitoare pe care tu...

Dar dacă apăs enter de mai multe ori? Nu scap oare de povara lui? Și a ta? Și dacă scap, voi fi liber? Vei înțelege tu?

Înțelegi?