Mica moarte

 

Când te desparți de cineva este o moarte mică.

Tu ești o poveste frumoasă, eu sunt o mașinărie veche de metal și sticlă din care se aud, câteodată, scrâșnete.

Și mi-ai stricat motorașul de făcut dragoste, toate au rămas blocate acolo, înăuntru, în mine. Oare de ce? Eu ți-am cumpărat flori, eu ți-am scris o carte. Oare de ce? Eu ți-am arătat pe îndelete frumosul din mine. M-am lăsat trezit de pisica ta, la 6 dimineața, pentru plic, când tot orașul era năuc, când viața părea un balon portocaliu care se înalță...

Nu am fost împreună, nu, am băut doar o cafea.

Dar chiar și așa, despărțirea este o moarte mică, cu mici bocitori, mici parastase și această mică nostalgie care încape într-o cutie umedă de chibrituri.

 

bogdan o. popescu, iunie 2024

 

desăvârșit

când te-am întâlnit, vindeam bilete pentru paradis

le dădeam ieftin dar tu nu ai vrut

                                                      să cumperi

ți-ai încâlcit părul, ai întors apropierea dintre noi

cu vârful de lance către mine

și primul val a desăvârșit disperarea și respirațiile așteptării.

în depărtare se zărea trecutul tău, care o rupsese la fugă

pisica dansa tango cu picioarele mele, mirosea a cafea proaspătă

rinocerii dimineții ne izbeau trupurile transpirate, lipite

 

răsărise un soare cât o viață până la moarte

 

când te-am întâlnit, vindeam bilete pentru paradis

le dădeam ieftin dar tu nu ai vrut să cumperi

acum mi-a rămas doar unul și îl dau gratis

când cad bastioanele vieții, când porumbeii voiajori

                                                      au orbit

și tu taci, lăcrimezi și nu întinzi mâna

 

duel

                                    lui Dan Mircea Cipariu

 

împreună

rupsesem orașul pe din două

în dreptul lui barbu văcărescu

stadionul dinamo și spitalul de urgență floreasca

cu tot cu blocuri și trotuare arzând

se înclinaseră spre piața victoriei

 

dincolo, în parcul circului

peștii din lac săriseră pe uscat

și toți porumbeii fâlfâiseră spre piața obor

 

tu rămăseseși în vatra luminoasă

singur, vânzând ultima marfă din cartier

iar eu, în grădina icoanei

îmi luam la revedere de la ultima prințesă

 

într-o bubuitură lungă

încărcătoarele poemelor noastre s-au golit brusc

lăsându-ne doar speranța

că aceste cuvinte

ne vor putea salva.

 

7 septembrie 2024

 

aveam o iubită

 

aveam o iubită

s-a aruncat din înalt

eram atât de sus

că a dispărut în profunzimea verticală

nu am mai văzut-o căzând, la un moment

nu țipa, murmura și era tristă în primele secunde

apoi nimic, niciodată apoi nimic.

 

s-a aruncat din înalt

fără să îmi ceară nimic

pășind decisă și de neînțeles afară

din fabrica mea de aripi.