Despre Ahmed Ciobanul tulcenii nu știau prea multe lucruri. Se spunea că era valah sau albanez, iar alții susțineau că era grecotei din Iannina. Adevărul era că acesta vorbea fără nici cea mai mică poticneală toate cele trei limbi, ba și turcește pe deasupra. Unii spuneau că știe chiar și să scrie latinește, lucru pe care însă nu-l credea nimeni. Toate acestea nu ar fi avut nicio relevanță - vorba zarafului orașului, care era de departe cel mai citit tulcean - dacă Ahmed nu ar fi fost foarte bogat și cam la fel de nebun. Nebunia i se trăgea de la o lovitură de copită de măgar, drept în frunte, care îl lăsase aproape mort, mai bine de două zile, iar cei care îl cunoșteau ziceau că, de atunci, o luase razna rău de tot, cu toate că scăpase cu viață. Averea o făcuse în alte două zile, când tulcenii se treziseră într-o dimineață în cântecul muezinului de la geamie și în behăiturile a trei mii de oi aduse de Ahmed în Port. În nebunia lui, nu venise pe căi ocolite, așa cum făceau toți negustorii de ovine, ci direct pe străzile principale, umplând caldarâmul mutesarifului otoman cu căcăreze de oaie. În Port îl așteptau șase corăbii ioniene, destul de mari ca să poată trece bara de nisip de la Sulina. Stambulul tocmai trecuse printr-o o molimă de ciumă, de care otomanii scăpaseră dând foc la o parte din mahalalele cele mai sărace. Molima trecuse, dar marea capitală intrase foamete, așa că, nu se știe cum, Ahmed Ciobanul aranjase un pazarlâc cu grecii corăbieri și casapii turci, pentru cel mai mare transport de oi pe care îl văzuse Tulçi vreodată. Se zvonea că, în urma negustoriei, câștigase mai mult de cinci sute de galbeni turcești, adică aproape sfert de baniță, pe care nimeni nu știa unde îi ținea ascunși, iar cei care se interesau prea tare aveau de-a face cu hangerul din oțel frânc al lui Ahmed sau cu unul dintre cele două pistoale cu cremene. Oricum, banii îi luaseră și bruma de minte pe care o mai avea. Astfel, acesta a cumpărat fostul tractir de pe malul Dunării, un ditamai căsoiul cu două etaje, care zăcea părăsit de mai bine de un an. Acesta fusese golit de fete, în frunte cu matroana ovreică, de către noul mutesarif al orașului, care se ruga la Allah de douăsprezece ori pe zi și nu doar de șase, cum o făceau majoritatea turcilor și tătarilor tulceni. În habotnicia sa, guvernatorul otoman le gonise pe locatarele tractirului cu lovituri de bici și le îmbarcase pe pe o corabie, cu destinația Constantinopol. Unele guri rele șopteau pe la colțuri că de fapt fuseseră vândute ca roabe în Anatolia, altele că rămăseseră toate la Sulina, în frunte cu chivuța ovreică.

Aproape un an de zile, bărbaților tulceni li se scurseseră ochii spre ferestrele închise ale tractirului, unde, înainte de plecarea fetelor, erau obișnuiți să vadă picioarele acestora atârnând. Era schepsisul turcesc de a invita clienții în interiorul bordelului, știindu-se că femeile n-au voie să-și arate fața bărbaților. În aceste condiții, chiriașele stabilimentului își scoteau picioarele pe fereastră, în timp ce cântau manele tânguitoare.

Ahmed Ciobanul se mutase în salonul tractirului, înconjurat de o armată de slugi și neisprăviți pe care nu-i plătea deocamdată cu nimic. Dar aceștia erau optimiști din fire.

Cât era ziua de mare, stătea în fereastra deschisă a haremlik-ul tractirului, devenit acum salmelik, mobilat cu divane și măsuțe joase. Hainele turcești și le ținea în niște saci de piele, agățați în cuie bătute în pereți, pentru că îi era o frică de moarte de dulapuri, mereu având impresia că era cineva ascuns în ele. Cum spuneam, stătea toată ziulica în fereastra deschisă, îmbrăcat turcește și fumând ciubuc. Marinarii străini, rătăciți prin port, se opreau cu gura căscată în fața tractirului, neînțelegând ce este cu arătarea care stătea răstignită în locul picioarelor fetelor stabilimentului. Cei mai tâmpiți dintre ei îi făceau semne cu mâna râzând, crezând că-i vreun soi de curvă masculină, pentru gusturile mai fistichii ale unora. De obicei, aceștia dispăreau subit la prima fluturare a pistoalelor cu cremene.

La șalvarii de mătase, giubea și caftan nu mergea cu niciun chip căciula de oaie, așa că, în scurt timp, garderoba ciobanului Ahmed s-a căpătuit, de la niște hoți din port, cu câteva fesuri roșii, cu șnururi negre, subțiri și groase. Nenorocirea s-a întâmplat fără știrea lui, când a cumpărat cu doi galbeni o ladă întreagă de fesuri, ce erau aduse de la Viena pentru Constantinopol. Toată lumea știa că cele mai grozave fesuri erau făcute în capitala austriecilor, dar puțini știau că mătasea și culoarea vișinei putrede doar ghiaurii de frânci o potriveau cel mai bine. Ce nu știa aproape nimeni era faptul că lada plină cu fesuri fusese furată dintr-un transport destinat însuși Sultanului. Ahmed nici măcar nu bănuia, el era doar fericit că făcuse o afacere giugiuc și se căpătase cu niște marfă de cea mai bună calitate. În felul acesta, Ahmed Ciobanul devenise și mai arogant în atitudinea zilnică din cadrul ferestrei fostului tractir. Până când, într-una din zile, din piroscaful Lloyd Austriaco, care sosise de la Constantinopol, în drum spre Viena, au coborât doisprezece turci zâmbitori, dar cu priviri crunte. Erau de vârste diferite, de la optsprezece ani până la șaptezeci și purtau un talmeș-balmeș de haine, într-un amestec de șalvari și turbane pentru cei mai în vârstă, tunici nemțești și fesuri tunisiene pentru cei în floarea vârstei.

Porniră agale, vorbind aproape în șoaptă între ei, grupați ca o mică ortă de ieniceri. Câțiva tulceni, care erau nelipsiți la spectacolul sosirii navelor de pasageri la debarcaderul "Lloyd Austriaco", începură să-și dea coate șoșotind: "Bostangiii! Au sosit bostangiii!"

Bostangiii erau grădinarii oficiali ai Sultanului și ai marilor pașale, valii, care conduceau vylaieturile Imperiului Otoman. Pentru cei mai neștiutori, bostangiii îndeplineau și funcția de călăi în Constantinopol sau provinciile în care erau angajați. Sosiseră la Tulcea cu ocazia întâlnirii anuale a breslei bostangiilor, în care se făceau propuneri de schimbări în procedura de descăpățânare, grosimea sau lungimea nuielelor folosite în bătaia la tălpi, numită falaka, utilizarea unor noi aparate de tortură, altoitul trandafirilor de dulceață și înmulțirea bulbilor lalelelor negre. Fiecare purta în spate câte un sac de piele de capră, în care aveau Coranul, zece coți de frânghie și săpun pentru spânzurători inopinate, pentru că se știa cât de nevricoși erau valiii din provincii, una-două trimițând câte un ghiaur să fie executat. Aproape din fiecare sac ieșea coada securii folosite la descăpățânări. Fiecare bostangiu își purta singur și cu demnitate sacul de piele, singurul care era însoțit de o calfă fiind bostan-bașa, adică bostangiul Seraiului Sultanului, un distins domn ce avea tot timpul privirea pierdută în zare și gândul la cărțile olandeze din bagaje despre cultivarea lalelelor și a cafelei. Visul său ascuns era să altoiască cele două plante, astfel încât, folosind lalele, să poți obține cea mai parfumată cafea din lume. Sacul său era purtat cu fudulie de calfa sa, un pui de grec turcit, cu părul negru și privirea verde ca de șarpe.

Ajunsă în dreptul fostului tractir, ceata de bostangii se opri câteva clipe, privind uimită arătarea lui Ahmed Ciobanul, care sta proțăpit în cadrul ferestrei, știind că cel puțin jumătate din pasagerii piroscafului aveau să-l privească cu gura căscată. Bostangiul din Rusciuk, un turc cu privirea aprigă, supranumit și "omorâtorul de bulgari", îi șopti ceva bătrânului grădinar și călău al Seraiului, care, trezit ca dintr-un vis, îl fulgeră cu privirea și întinse degetul arătător spre el, ca pe un pistol cu cremene. Ahmed Ciobanul simți amenințarea, dar, în nebunia lui se proțăpi și mai tare pe picioare, urmărind cu coada ochiului cum grupul de turci se îndreaptă spre Hotelul Turcului, plănuind să le trimită un clondir cu laptele leilor, adică cel mai bun rakî, de la care știa că nici un osmanlâu nu se putea abține, bând pe ascuns. Așa cum îi venise gândul de repede, tot atât de iute îi zbură, uitând de el, la văzul unui grup de gheauroaice frânce, ce se întorceau la Viena, după ce se destrăbălaseră la Constantinopol, cu baclavale și șerbeturi de abia le mai încăpeau crinolinele grele de tafta. Râdeau, încercând să-și ascundă buzele în spatele batistelor albe, părând a fi un mic stol de porumbei. Ahmed Ciobanul era de-a dreptul îndrăgostit de asemenea scene.

―Ai văzut, Isamil efendi? îl întrebă șoptit bostangiul de Rusciuk pe cel al Seraiului Sultanului.

―Cum să nu! răspunse acesta, cu toate că privirea sa slabă nu zărise decât o arătare colorată fistichiu, în cadrul unei ferestre. Ar fi trebuit să poate ochelarii venețieni, pe care îi ținea ascunși sub caftan, dar oamenii erau suspicioși cu invențiile frânce, așa că trebuia să petreacă ziua întreagă într-o ceață diafană.

―Nelegiuitul poartă fes cu însemnele Marelui Sultan. Privirea ageră a omorâtorului de bulgari distinsese clar șnurul gros, ca o coadă de cal, care cobora din vârful fesului arătării din cadrul ferestrei.

―O fi vreun frânc tâmpit, rătăcit prin Imperiu, spuse împăciuitor bostangiul Seraiului.

―Preaînaltul valiu al Dunării, stăpânul meu – Cel de Sus să-l țină sănătos - mi-a povestit că ar fi un ghiaur, care s-a îmbogățit vânzând mii de oi casapilor din Constantinopol, pe o grămadă de aur, din cauza foametei ce amenința Sfântul Oraș. După așa pazarlâc, care seamănă mai mult a înșelăciune, s-ar părea că Cel de Sus l-a pedepsit luându-i mințile, pentru că stă toată ziua în fereastră, ca un papagal împăiat.

―Probabil că cineva și-a bătut joc de el și i-a vândut un fes cu semnele Sultanului. În nemernicia lui, nu vrea să asculte de povețele nimănui și s-ar părea că are o ladă întreagă de fesuri sultănești.

―O ladă?! se miră bostangiul Sultanului.

―Sfânta carte a Șariei zice că nemernicia uzurpării însemnelor sfinte se pedepsește cu moartea...

―Știu ce zice Sfânta Carte, efendi. Și mai cunosc foarte bine și legile bresleii noastre, pe care le-am transcris de o mie de ori înainte de a deveni mare maestru bostangiu. Pentru că suntem musafiri la Tulcea, nici mormintele din cimitir nu ar trebui să fie mai tăcute despre trecerea și faptele noastre în acest loc.

―Am înțeles, efendi. Gura mea este pecetluită, iar mintea mea a uitat deja ultimul cuvânt spus de domnia ta, spuse omorâtorul de bulgari, retrăgându-se cu respect.

Bostangiul Seraiului se adânci, din nou, în gândurile sale atât de plăcute, cu lalele și arbuști de cafea, doar cu o urmă de încruntare împotriva osmanlâului tâmpit, care gândise această îngemănare de funcții: grădinar și călău, punându-și mereu aceeași întrebare, de zeci de ani, dacă primul bostangiu al Sultanului a fost un călău sensibil la frumusețile florilor sau un grădinar criminal.

Bostangiul Sultanului îl luă pe după umeri pe puiul de grec care îi era calfă, într-un gest în care părea că își sprijină anii pe care îi avea de trupul tânăr și plin de vlagă al adolescentului. În timp ce mergeau agale, urmat de ceilalți bostangii, spre Hotelul Turcului, efendi Isamil îi șoptea ordine precise pentru ce avea să facă peste un sfert de ceas frânc. Nu mai târziu, pentru a nu exista nicio urmă de suspiciune asupra noilor veniți privind crima ce avea să se înfăptuiască în liniștitul oraș dunărean.

Când mai aveau de parcurs cam o sută de pași până la hotel, calfa lui Ismail efendi se desprinse ca o umbră de grup, privind în jur dacă este urmărit de cineva. În afară de vântul uscat de vară și de câteva bivolițe așezate în mijlocul străzii, pe care nu le interesa absolut nimic, toți tulcenii erau ascunși în casele lor, pentru siestă sau de teama călăilor otomani. În timp ce sacul de piele se mutase pe umărul maestrului bostangiu, calfa se opri în spatele câtorva arbuști scoțându-și dintr-o mică desagă o pereche de șalvari vechi și ponosiți și o cămașă peticită. Își schimbă la repezeală hainele curate și strălucitoare și un fes murdar și tocit îi întregi imaginea de băiat din port, bun la toate.

Cu o bucățică de hârtie în mână, pătrunse țanțoș în fostul tractir al portului, acum măreața casă a lui Ahmed Ciobanul.

O slugă mai mult adormită decât trează îi ținu calea, întrebându-l ce vrea. Vorbind sâsâit, cu trei cuvinte în grecește și două în turcește, îi răspunse că are un bilet de la căpitanul Kir Georgios, care sosise în port de câteva ore, și voia să pună de un pazarlâc cu Ahmed efendi.

―Dă-mi-l, îi spuse sluga, întinzând o mână cu degete scurte și unghii murdare.

―Țțț, răspunse micul turc, făcând un pas în spate și pregătit să o rupă la fugă dacă servitorul ar fi avut vreo intenție să-i smulgă mesajul. Acesta, la rândul lui, știa că nu ar fi reușit cu niciun chip să intre în posesia mesajului micului curier, care aștepta plata la destinatar. Cum îi era lene să urce și scările, îi făcu semn să-și îndeplinească misiunea la etajul casei.

Fără să mai aștepte o a doua invitație, calfa țâșni pe scări și se opri în dreptul ușii în spatele căreia se afla fereastra unde Ahmed Ciobanul își făcea veacul, ca într-o ramă de tablou vechi. Bătu puternic de câteva ori și, fără niciun fel de emoție, deschise ușa, în timp ce din spatele acesteia se auzea un fel de mormăit care se asemăna cu o invitație sau, în același timp, cu o înjurătură.

―Bună ziua, Ahmed efendi! rânji tâmp, din ușă, calfa bostangiului, jucându-și perfect rolul de curier. M-a trimis Kir Georgios, căpitan de corabie, cu o scrisoare de pazarlâc.

Pentru Ahmed Ciobanul pazarlâc însemna aur mult și strălucitor. Mormăi ceva în barbă și se desprinse cu greu din cadrul ferestrei, trăgând adânc din ciubucul lung, care răspândea un miros dulce de tutun grecesc, amestecat cu semințe de mac. Făcu, cu greu, câțiva pași și, când ajunse în mijlocul camerei, îi făcu semn turculețului să se apropie pentru a-i înmâna scrisoarea. Zâmbind cu gura până la urechi, acesta se apropie cu pași mici, apoi, cu o iuțeală nemaivăzută, trecu în spatele lui Ahmed Ciobanul, care se dezechilibră puțin și se descumpăni mai mult, neînțelegând ce se întâmplă. Cu un gest scurt, calfa de călău îi aruncă în jurul gâtului un șnur gros de mătase, puse un genunchi în spate bărbatului masiv și trase până îi pârâiră oasele, dar nu atât de tare încât să i le rupă. Îndepărtă genunchiul și-l întinse ușor, grijuliu din cale afară, așezându-l pe spate cu atâta atenție de parcă îi era teamă să nu se spargă, încât sărmanul Ahmed nu reușea cu niciun chip să-și dea seama ce se întâmplă cu el. Cu mișcări la fel de iuți, calfa de călău scoase din desaga agățată de grumaz un ac lung, chinezesc, pe care îl înfipse în urechea dreaptă a celui căzut la pământ, oțelul ascuțit oprindu-se în creierul acestuia. Urmară câteva spasme, după care Ahmed Ciobanul rămase nemișcat, cu ochii larg deschiși, privind tavanul. Micul ucigaș îl căută în chimir, unde găsi patru galbeni și câțiva kuruși de argint, luând doar una dintre monedele argintii, ridicându-se mulțumit în picioare. Privirea iscoditoare i se opri peste un tablou al lui Ahmed Ciobanul, care trona pe unul dintre pereți, la fel ca în casele nobililor otomani sau în Serai.

Calfa de călău auzise că cel pe care tocmai îl ucisese pentru aroganța de a purta veșminte de-ale Sultanului avea o grămăjoară frumoasă de aur, pe care o ținea ascunsă. Era sigur că aurul se afla undeva în încăperea respectivă, dar nu avea la dispoziție decât câteva clipe pentru a o descoperi. Mai mult, ar fi trezit suspiciunea slugii rămase jos. Privirea lui Ahmed Ciobanul, din tablou, se oprea îndreptată spre un loc din pardoseala încăperii. Zâmbind viclean, calfa de călău se îndreptă cu pași ușori către locul respectiv, dădu la o parte micul covor de Bursa și înfipse lama subțire a stiletului, de care nu se despărțea niciodată. Se auzi un sunet înfundat de lemn care se desprinde din îmbinarea sa. În fața ochilor îi apăru o ascunzătoare îngustă, unde nu se afla, spre dezamăgirea sa, niciun cufăr sau vreo casetă, ci doar un chimir din piele de șarpe, înfășurat cu mare grijă, alături de două pistoale încrustate cu aur și argint. Desfășură capătul chimirului, scoțând la iveală zeci de galbeni turcești, lipiți cu gumă arabă. Fără să ezite nici măcar o clipă, își înfășură chimirul greu în jurul pieptului, legându-l strâns pentru a nu se vedea de sub cămașă. Stinse ciubucul lui Ahmed, își dezlegă sugrumătorul de mătase din jurul gâtului acestuia, verificând să nu fi rămas vreo vânătaie. Smulse cu putere acul din urechea celui care zăcea fără viață și-i fixă un mic dop din ceară galbenă, aproape invizibil, menit să oprească prelingerea eventuală a sângelui din rană.

Ieși din încăperea lui Ahmed Ciobanul, închizând ușa cu putere, și coborî fudul scările, aruncând în aer kurușul de argint, pentru a se vedea clar cât de bine fusese răsplătit. Sluga cea adormită își făcu din nou apariția, privindu-l acru, înjurându-i în gând pe vagabond și pe stăpân, ultimul știind ca nimeni altul să fie generos cu toți derbedeii și un cărpănos și jumătate cu slujitorii devotați ca el.

În camera de la etaj, după ce calfa de călău își dezlegase șnurul ucigaș, un mic norișor de fum începu să se ridice ușor din plămânii acestuia, ieșind printre buzele întredeschise, umplând camera cu o ceață străvezie, jumătate fum de tutun, jumătate aburul sufletului nefericitului cioban.

Calfa de călău, ajunsă în afara fostului tractir, porni cu pași hotărâți spre port, pentru a risipi orice bănuială a unui eventual urmăritor. Sosit pe malul Dunării, lucrurile începură să se desfășoare așa cum nu se gândise nici măcar o clipă în urmă cu jumătate de ceas. Se îndreptă spre piroscaful societății "Lloyd Austriaco", cu care venise de la Constantinopol și despre care știa că se îndreaptă către Galați. Pe cheiul debarcaderului, unul dintre băieții de pe punte se făcea că mătură niște coji de semințe de floarea-soarelui, scuipate de un grup de turci ce călătoreau la Brăila.

―Când pleacă vaporul? întrebă calfa de călău. Băiatul îl recunoscu pe tânărul însoțitor al misteriosului grup de bărbați, care călătorise de la Constantionopol până la Tulcea.

―Când o vrea Cel de Sus și căpitanul, răspunse acesta sictirit.

―Adică? și calfa începu să vânture kurușul strălucitor luat din teșechereaua lui Ahmed Ciobanul.

―Păi, luleaua frâncă nu ține mai mult de un sfert de ceas nemțesc, spuse cu aer de cunoscător băiatul cu mătura. Deci, cum își sfârșește tutunul, va trage sirena de plecare.

―Vrei să te întorci mai devreme acasă? îl întrebă calfa.

―Nu prea. M-aș întoarce mai bogat, nu mai repede, continuă el filozof.

―Crezi că familia ta ar fi mai fericită să te revadă însoțit de prietenul acesta mai galben? îl întrebă calfa, aruncând acum în aer un galben nou și strălucitor, în locul monedei de argint, care dispăruse ca prin minune.

―Cu siguranță, răspunse micul turc fără să ezite nicio clipă. Ce trebuie să fac?

―Să mă lași să plec în locul tău la Galați, iar tu să pleci, tot în locul tău, la Stambul.

Băiatul cu mătura se gândi câteva clipe la cât de complicată este uneori viața și-i răspunse puțin încurcat:

―E greu să pleci în două locuri diferite, în același timp.

―La Tulcea nu este nimic imposibil, vei vedea.

―Atunci, dacă zici așa, batem palma! Da' ce halviță te aștepată la Galați?

―Habar n-am. Poate ajung în țara muscalilor. Sau la Paris.

―Și Parisul ăsta unde este?

―Pe partea cealaltă a lumii.

―Oho, pare depărtișor!

―Chiar este.

―Și la Paris ce vrei să faci? îl întrebă curios turculețul, dându-i din toată inima mătura, în timp ce calfa îi strecura galbenul.

―Să vând cafea sau să zbor cu balonul. Am văzut într-un jurnal frânc, într-o cafenea în Pera.

―Eu zic că mai bine cafegiu-bașa decât balonagiu, își dădu cu părerea fostul băiat de punte de pe piroscaful "Lloyd Austriaco". Și cei doi se despărțiră, dându-și mâna, așa cum văzuseră că fac ghiaurii într-un fel de selamalekum din palmă și degete.