Ilarie Voronca, Jurnalul sinuciderii, ed. a II-a, Tacus Arte, 2024

Nu voi scrie o recenzie a acestei cărți, jurnal, însemnări și tot ce a mai adunat Vladimir Pană în ediția 2024 a Jurnalului Sinuciderii. Nu voi face o prezentare exhaustivă a autorului și operei sale (au făcut-o alții înaintea mea, mult mai bine și mai documentat- criticul și istoricul Paul Cernat, scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu și alții). Vă voi împărtăși, în schimb, câteva din trăirile și gândurile mele în urma lecturii acestui volum. Și nu pot spune că mi-a plăcut. Nici că mi-a displăcut. Am rămas cu o stare de ,,de ce?", cu un gol în stomac, o tristețe cumplită pricinuită de regretul că oameni geniali (al câtelea oare?) cad pradă sinuciderii, unii din neadaptare, alții din prostie. Povestea sinuciderii lui Ilarie Voronca, pe numele real Eduard Marcus (Edy, așa cum îi spuneau cei apropiați) e o combinație de neadaptare și prostie. Mulți bărbați de geniu au pățit-o. S-au îndrăgostit nebunește de te miri cine, femei sub nivelul lor intelectual și, odată prinși în mreje, și-au aflat sfârșitul.

Jurnalul sinuciderii (volum tradus din limba franceză și îngrijit de Vladimir Pană, reeditat de Tracus Arte în 2024) ne spune în primele 56 de pagini (între noi fie, tipărite cu un font meschin de mic), o poveste clasică. O poveste pe care am mai întâlnit-o, fie la Eminescu - Luceafărul și Cătălina alias Veronica Micle, fie la Cioran, în iubirea sa sfâșietoare, la 70 de ani, pentru tânăra Friedgard Thoma. E o poveste care prinde, o poveste pe care am trăit-o fiecare, măcar o dată în viață. Doar că, pentru noi, cei lipsiți de geniu, dezamăgirea amoroasă nu a avut urmări tragice. Pentru cei inadaptați, pentru cei care deja trag după ei sacul cu prejudecăți sociale și tot soiul de injustiții, povara unei iubiri neîmpărtășite sau nepotrivite, atârnă mult prea greu și îi trage, de fiecare dată la fund.

Unii exegeți au comparat întoarcerea poetului în țară pentru a-și recupera iubita cu mitul orfeic. Cam mult spus. Sau, știu eu, poate doar dacă ne gândim că România acelor ani ar putea fi comparată cu un infern al marginalizării artistice. Bunăoară, tragedia lui Orfeu stă în neputința de a-și recupera iubirea pierdută, pe când Edy este, cel puțin la începutul tragediei sale, incapabil să vadă banalitatea vieții. Artistul "ia țeapă", în același mod în care o face și Luceafărul eminescian. Nici la Edy nu a fost o rătăcire adolescentină, ci drama sfâșietoare a inadaptatului. Edy e departe de a fi un Orfeu. El este, mai degrabă, tânărul Werther, care la fel ca în povestea lui Goethe, idealizează femeia iubită, personificând toate virtuțile pe care le admiră: frumusețe, puritate, noblețe sufletească. Werther este copleșit de iubirea sa pentru Charlotte, în aceeași măsură în care este afectat și Edy. Chiar dacă motivul disperării lor e diferit, ambii amorezi sunt mistuiți de o dragoste neîmplinită. Pe cei doi îi unește același demers: căutarea disperată a sensului fericirii într-o lume indiferentă și cinică. La fel ca eroul lui Goethe, Edy face o călătorie. Se întoarce pentru a-și revendica iubirea.

Ilarie Voronca, avangardistul marginalizat în țara de baștină, este ca și Mihail Sebastian, un evreu rătăcitor, teleportat într-o lume neevoluată. Pe fondul persecuțiilor antisemite, a eșecului, artistul ia calea exilului. Lasă în urmă o iubire idealizată, cum altfel, pe care vrea să o recupereze după șase ani. Rovena – Cătălina - Lotte sunt fețe ale aceluiași adevăr. Un adevăr de care Edy devine conștient abia când a decis să-și încheie socotelile cu viața. Tocmai acest lucru pare să dea valoare literară tristelor sale însemnări de jurnal. Această conștientizare a ridicolului. Citit ca o lectură, jurnalul te acaparează, ești acolo cu el, în nefericita croazieră, de la Constanța la Marsilia, durerea artistului, devine durerea ta, parcă îți vine să îl iei de guler și să-i spui: las-o naibii, că nu te merită! Trezește-te, omule! Numai că Edy știe. Știe că ,,femeia fum" de care s-a lăsat batjocorit, este condamnarea sa la moarte, căci înainte de a da drumul la robinetul de gaz, el scrie: "Nu, nu există nimic consistent în femeia asta. Brațele ei, părul ei, surâsul ei nu sînt decît fum! Nu e posibil să le păstrezi în mîini. Ea e acolo în cameră ca bîzîitul neînfrînat al unei albine, dar albina nu-i nicăieri".

Apoi, dactilograma e completată de o coda scrisă de mână. Această coda este în ultimă instanță dovada că artistul s-a resemnat și a înțeles că realitatea înconjurătoare, materialitatea acesteia nu îi sunt de ajuns pentru a continua să trăiască: "Da, știu, există coapsele, pîntecele, curba mătăsoasă a sînilor. Dar ce efort de imaginație îți trebuie pentru asta"...

După cele 56 de pagini de puternică încărcătură emoțională, urmează o Addenda, în care regăsim fragmente din viața citadină a poetului, extrase din jurnalul zilnic a lui Sașa Pană. Mai sunt și alte însemnări, scrisori și fotografii care completează imaginea unui om care a cântat în poezia sa frumusețea vieții. Cu atât mai tragic sfârșitul său.

Să ne amintim, așadar de el, citindu-i una dintre poeziile sale, intitulată Cloroform.

"În suburbie cinematograf și bordel. Iată

Geometria orașului: logaritm stelar, vals

Pe fire electrice soneria Europei țipând fals,

Luntre și pasăre de azur, viziune descuiată.

Desigur, vreau să fiu lampagiul tău. Pe chei

Singur te voi aprinde ca un felinar în amurg

Streșini pentru licoarea cerului, eprubete, curg

Viscolul a întins sârme ghimpate, a lovit chei.

Gând încordat ca un mușchi în carnaval,

Stăruie, stăruie, coagulată lumina în cultură,

Cât de frumos câmpul cântă fără partitură

Între pânze cerul a făcut un salt mortal.

De sus vântul înșurubat. Clovnul: floare de făină vie,

Îți spun, catalogul îngerilor lăuntric fard

Râsul se rupe în două ca un gard

Se-apropie noaptea: despletire albă, troică în nebunie."