Întotdeauna, când este vorba să scrii despre un spectacol care abordează teme dure ale istoriei senzația este una de presiune și greutate. Asta, atât datorită subiectului, cât și a faptului că te reconfrunți cu realitatea istorică și cu evenimente care te revoltă. Violența în numele a ceva, fie că este vorba despre o ideologie, un concept sau o politică, ar trebui să se oprească odată pentru totdeauna. Realitatea prezentă, însă, ne arată că nu este deloc așa și că oamenii continuă să finanțeze războaie și să ucidă alți semeni. Chiar dacă sunt dureroase și revoltătoare, aceste chestiuni trebuie aduse în discuție, tocmai pentru a se trage un semnal de alarmă și pentru a înțelege că violența și crima nu sunt soluția. Proiectul tnb.edu aduce de această dată în fața publicului un spectacol dur prin ceea ce relatează, dar necesar, și mai ales cu un scop atât informativ, cât și educativ. Mihai Călin, regizorul spectacolului Procesul lui Eichmann, și-a asumat un rol extrem de dificil în a monta, în premieră mondială, textul scris de Motti Lerner. Procesul lui Adolf Eichmann a început la 11 aprilie 1961, în fața Tribunalului Districtual din Ierusalim, și a fost unul dintre primele procese televizate din lume, contribuind la aducerea ororilor Holocaustului în atenția publicului global. Procurorul șef, Gideon Hausner, a construit un caz împotriva lui Eichmann pe baza mărturiilor supraviețuitorilor Holocaustului și a documentelor oficiale naziste. Eichmann a fost acuzat de crime împotriva umanității, crime de război și crime împotriva poporului evreu. În decembrie 1961, Eichmann a fost găsit vinovat de toate capetele de acuzare și a fost condamnat la moarte. Sentința a fost executată pe 31 mai 1962, când Eichmann a fost spânzurat. El a rămas singura persoană care a fost vreodată executată în Israel în urma unei condamnări judecătorești.

Ceea ce face Mihai Călin prin această montare este să ne aducă, ca public, în sala de judecată, unde ascultăm și noi, pe viu, ororile descrise de martori, asistând astfel la procesul inculpatului. Alegerea lui Richard Bovnoczki pentru rolul principal a fost extrem de potrivită, mai ales că rolul i se potrivește perfect. Prin modul de articulare a cuvintelor, prin gesturi și reacțiile din boxă, vedem un personaj care nu are mustrări de conștiință și care încearcă să pară cât mai nevinovat și inocent posibil. Interesante sunt momentele în care inculpatul discută cu soția sa, Vera Eichmann (Diana Dumbravă), clipe în care se simte o oarecare disperare, mai ales după ce aceasta începe să afle în detaliu ororile la care a participat soțul ei. Cu toate acestea, nu iese la suprafață niciun fel de sentiment din partea lui, totul fiind rece, chiar dacă încearcă să pară nevinovat în fața familiei. Uneori, adevărurile, chiar dacă nu sunt verbalizate, se simt, iar aici dinamica dintre cei doi este clar construită pe o relație de teamă și spaimă. Moshe Landau (Răzvan Popa) este judecătorul care face din procesul lui Eichmann un exemplu de justiție legală și procedurală într-o situație extrem de dificilă din punct de vedere moral și istoric. Intervențiile sale sunt sobre, dar lucide, ascultând cu atenție atât martorii, cât și pe inculpat și avocații săi, tocmai pentru a lua o decizie cât mai corectă și justă. Gideon Hausner (Mihai Călin / Alex Moustache) a folosit procesul pentru a scoate la lumină atrocitățile Holocaustului, nu doar pentru a-l condamna pe Eichmann, ci și pentru a expune publicului larg, inclusiv celor care nu trăiseră acele vremuri, ororile regimului nazist. A adus în fața curții martori supraviețuitori ai Holocaustului, care și-au spus poveștile în mod dramatic și emoționant. Aceste mărturii au oferit detalii cutremurătoare despre ororile trăite de evrei în timpul Holocaustului. Martorii au avut un rol cheie în spectacol, iar interpretările și poveștile relatate provocau efectiv fiori. Chiar dacă majoritatea am citit cărți legate de subiect sau am văzut filme ori documentare, teatrul are un impact mult mai puternic, iar relatările sunt resimțite visceral, într-un mod dureros. Arna Peretz (Iuliana Moise), Rivka Yosselevska (Irina Movilă), Esther Goldstein (Ana Ciontea), Yehiel Dinur Katzetnik (Florin Călăbajos / Alex Moustache), George Wellers (Ovidiu Cuncea), Zivia Lubetkin (Rodica Ionescu) și Arieh Breslauer (Andrei Finți) sunt martorii care vin să povestească ceea ce au trăit în timpul regimului nazist. Cu fiecare relatare, șocul publicului crește, apare revolta, și la un moment dat, detaliile devin greu de suportat.

În timpul reprezentației sunt inserate interludii video cu ascensiunea partidului nazist, imagini din lagăre, dar și cu ascensiunea la putere a naziștilor. Un moment dureros este cel din final, când apar chipurile criminalilor de război, dar și anii în care aceștia au trăit. Scenografia, semnată de Gabi Albu, introduce publicul într-o sală de tribunal. În mijlocul scenei, într-o boxă, stă acuzatul, în dreapta se află avocații, iar în stânga, judecătorul și martorii. Atmosfera este rece, incomodă, spectatorul fiind menținut într-o continuă tensiune dramatică. Discuțiile dintre Eichmann și soția sa se desfășoară într-un fel de penumbră, ceea ce mi-a sugerat, într-un fel, relația dintre ei — adevărul ororilor comise de Eichmann a rămas mereu ascuns în această umbră. Spectacolul este mai mult decât necesar, în special pentru generațiile tinere, care vor înțelege mai bine de ce atrocități au fost capabili naziștii și, prin urmare, vor înțelege mai profund realitatea istorică. Este adevărat că înainte de vizionare ar fi necesară o pregătire a spectatorului, mai ales a celor tineri, deoarece spectacolul poate fi deranjant din punct de vedere emoțional, iar detaliile sunt șocante. Sâmbătă seara, la premieră, timp de două ore, nu s-a auzit în sală niciun foșnet, doar uneori oftaturi de teroare și revoltă. Publicul a fost captivat și a ascultat în liniște, într-o stare de incomoditate, ce se petrecea pe scenă, devenind și ei, în mod simbolic, parte a procesului.

În fața pericolelor uitării sau negării Holocaustului, arta teatrală poate reînvia emoțiile și conștiința publicului, iar acest spectacol o face cu prisosință. Poate deschide un dialog despre modul în care se aplică justiția în cazul crimelor împotriva umanității și genocidului. Procesul lui Eichmann a reprezentat un exemplu important de judecată internațională pentru crime de război, iar teatrul poate ilustra complexitatea administrării justiției, inclusiv problemele legate de procedură, imparțialitate și echitate într-un astfel de proces. Spectacolul nu este unul comod, însă vizionarea sa este necesară, mai ales că, la ieșirea din sală, rămâi cu o sumedenie de întrebări, unele fără răspuns. Important este ca, după spectacol, în special în mediile educaționale, elevii sau studenții să-l discute și să-l dezbată împreună cu profesorii lor, pentru a înțelege complexitatea evenimentelor de atunci. Dincolo de aspectul educațional, acest dialog poate realiza și o descărcare emoțională, deoarece presiunea spectacolului se eliberează prin dezbatere, iar emoțiile și trăirile împărtășite cu ceilalți sunt mult mai ușor de gestionat. Un spectacol de teatru despre procesul lui Eichmann nu este doar un act artistic, ci și unul educativ, moral și social, care contribuie la păstrarea vie a memoriei istorice, provocând audiența să reflecteze asupra responsabilității personale și colective față de trecut și viitor. Acesta poate fi un instrument puternic de înțelegere a istoriei și a răului, oferind în același timp un cadru de meditație asupra justiției și umanității.

​