Se mai întâmplă ca o adiere de aer cald și zgomotos de primăvară să intre neanunțat pe geam și să-mi amintească de zilele și nopțile pe care le-am petrecut în tinerețe la Istanbul. Astăzi voi revizita seara în care, poposind în apropierea moscheii Mihrimah Sultan din cartierul Üsküdar, am aflat că într-o cafenea din apropiere urma să-și facă apariția Eğlence. Am auzit acest nume de când am intrat în oraș, fiind rostit cu respect și reverență în toate bazarele și ungherele prin care am trecut. Ulterior avea să mă urmărească și în alte călătorii, asemenea unui tovarăș invizibil cu care m-am reîntâlnit în Circassia îndepărtată sau în Transoxania muntoasă. Acest Eğlence era considerat a fi cel mai priceput dintre meddah-i, tagma de povestitori și pantomimi itineranți care interpretau în caravanseraiuri, în piețe, cafenele, moschei și chiar biserici, tot felul de istorii, de la amantlâcuri comice între spahii și roabe de mahala, la noblețuri fine precum povestea iubirii dintre frumoasa Layla și Majnun cel înnebunit de djini.

Mi-am făcut drum spre cafeneaua cu pricina în timp ce soarele apunea iar moscheile răsunau cu ultimele rugăciuni de Tarawih. Odată ajuns, mi-am făcut loc printre toți mușterii care căutau cu disperare un divan ori o pernă pe care să se așeze. Norocul mi-a zâmbit, aruncându-mi în față un taburet neocupat, foarte aproape de cel rezervat meddah-ului. I-am cerut ciracului o cafea pe care am savurat-o cât timp am așteptat. În jurul meu începeau să clocotească narghilelele cu furtun roșu, în timp ce mulțimea de afară devenea tot mai numeroasă și mai nervoasă. În cele din urmă și-a făcut apariția stăpânul casei, un bărbat spătos cu mustața neîngrijită, spunându-le că nu mai era loc înăuntru nici să scuipi pe jos.

Lângă mine, doi armeni, care parcă au intinuit că sunt ghiaur, m-au invitat să fumez și să speculez pe marginea povestirii din acea seară alături de ei. Am stat de vorbă câtă vreme ciracii alergau disperați printre mese, cu brațele încărcate cu cești de cafea și cărbuni aprinși, bombănind și înjurându-i pe cei ce îi încurcau. În toată erupția aceea de culoare și zgomot surd privirea mi s-a oprit asupra unei femei care ședea singură pe treptele care duceau spre catul de sus al casei. Părul lung și negru i se revărsa pe umeri, prins în două cozi egale. Purta un caftan safiriu, împodobit cu fire aurite iar pe cap îi era așezată o diademă de aceeași culoare ce se odihnea pe sprâncele ei de macasar. Ochii îi erau pironiți cu tristețe asupra unor mărgeleturi roșii, de culoarea sângelui sau a narghilelei, pe care le forfotea agitată în mâna albă. Cine știe cât timp m-aș mai fi uitat la ea dacă nu auzeam acele trei lovituri de toiag.

În urma lor a răsunat o voce puternică, care s-a instalat rapid în toate cotloanele cafenelei, între picioarele băutorilor și urechile ascultătorilor care-și lăsau la o parte ceașca, narghileaua și halvaua pentru a se concentra asupra bărbatului care aștepta pe taburetul din lemn roșiatic, parcă de la facerea lumii. Apoi s-a auzit rima ce anunța începutul vrăjii: "Hak, dostum, Hak!" (Este adevărul, prietenii mei, adevărul lui Dumnezeu, traducere liberă). În mijlocul liniștii ce se-așternuse ședea mândru meddah-ul, cu o batistă de culoarea jadului pe umăr și cu un toiag ros de ani în mâna dreaptă, de care s-a folosit pentru a face un semn prin care să cuprindă gloata întreagă în palma sa.

— A fost și nu a fost...Într-un timp mai bătrân, când Dumnezeu avea mai mulți robi, când cămilele erau crainici, când purecii erau bărbieri iar eu o legănam pe mama în pătuțul ei...

Cititorul de amintiri neavizat ar putea fi surprins de această formulă neobișnuită, așa cum am fost și eu la început. Însă văzând și ascultând mai mulți meddahi (nici unul la fel de iscusit în arta vorbirii ca Eğlence) am înțeles rostul acestei introduceri. Cum în născociturile lor se oglindeau adeseori probleme și personagii actuale, povestitorul se ascundea în spatele acestui artificiu pentru a se proteja de răzbunarea vreunui arșmaș, ceauș sau mahalagiu care ar fi recunoscut întâmplările din viața sa. Nici vizirii, mullahii sau padișahii nu erau scutiți de limba ascuțită a meddah-ului, de aceea el trebuia să își achite de la început ascultărorii și să dea vina pe altcineva, preferabil dintr-un ținut și un timp îndepărtat. Gata cu întreruperile, haideți acum să-l ascultăm pe Eğlence!

— Într-una din țările de unde răsare soarele, aproape de o grădină unde se leagănă chiparoșii și înfloresc narcisele, se afla un atelier de caligrafie vestit în toată lumea pentru calitatea cărților născute acolo. Nuanțele în care alunecau literele pe pagină, formele armonioase pe care acestea le luau erau puse pe seama priceperii maeștrilor bătrâni care și-au desăvârșit ani de-a rândul meșteșugul. Însă noi știm mai bine ca cei de atunci, așa că vom cinsti un ucenic care, în ciuda tinereții sale, se dovedea a fi mai priceput în ale scrierii decât înaintașii săi. Această îndemânare trăda dragostea față de povești pe care o avem cu toții, însă în cazul său această iubire era atât de mare încât, scriind și rescriind acele basme nemuritoare toată ziua și toată noaptea, el se cufunda aproape complet în timpul nemărginit al vârstei de aur, uitând chiar că el însuși era muritor. Deși nu și-a dorit niciodată aprecierea de care se bucurau cei bătrâni, cu timpul a simțit cum nemulțumirea începea să-și facă loc în sufletul său. Abia când unul din îndrumătorii săi, care începuse să uite și care orbise la bătrânețe, l-a rugat să îi citească din cartea pe care o pregătea la momentul respectiv, a înțeles și cauza nefericirii sale.

Cât timp adoptase vocea bătrânului maestru, meddah-ul lăsase batista de pe umăr, își gârbovise spinarea și se sprijni în toiag, făcând câțiva pași în față și poticnind regeaua moșului, spre amuzamentul celor prezenți.

— ...Aflându-se față în față cu un text pe care îl mai copiase de atâtea ori încât îl putea reda doar din memorie, ucenicul a fost cuprins de un gând care l-a umplut deopotrivă de oroare dar și de entuziasm. Nu știa dacă ideea i-a fost suflată de Cel Blestemat or de unul din îngerii subconștientului său, însă profitând de neatenția ascultătorului său, care părea că savura povestea asemenea unui prunc care o aude întâia oară, s-a hotărât să schimbe câteva detalii, care, în opinia sa, avea să facă povestirea să curgă mai bine. Atât de mare i-a fost rușinea că s-a și oprit, așteptând ca transgresia lui să fie pedepsită pe loc. Dar când bătrânul l-a implorat copilărește să continuie, un foc intens s-a aprins în sufletul său chinuit. Atunci a realizat că pentru a te plasa și mai adânc în timpul de aur al basmelor nu era suficient să citești și să transcrii povești – era necesar să și participi la ele. Această revelație nu i-a dat pace în următoarele zile, răpindu-i liniștea și somnul. În cele din urmă a hotărât să părăsească atelierul și să caute nemurirea pe drumuri, purtând toiagul și batista meddah-ului. Însă despre aventurile sale miraculoase vă voi povesti abia după ce mi se va aduce și mie o cafea.

Meddah-ul și-a plimbat privirile de uliu prin toate cotloanele cafenelei, mulțumit de cum a decurs prima parte a serii - gloata era vrăjită pe deplin. Însă înainte de a coborî de pe taburet pentru a-și lua în primire cafeaua, ochii i s-au oprit în același loc unde poposeau și ai mei în momentul în care am fost întrerupt de cele trei lovituri de toiag. Nu a fost nevoie să mă întorc pentru că știam ce aștepta pe scările ce duceau spre catul de sus al casei. Privirea meddah-ului a fost străpunsă de un sentiment pe care îl trăim cu toții atunci când ceva ce era îngropat de mult ne iese neanunțat în cale. În următoarele minute de pauză, timp în care ciracii își reluau alergăturile nebune printre mese iar mușterii discutau pe seama celor auzite, speculând în ce tărâmuri urma să îi poarte povestea, meddah-ul și-a băut cafeaua-n tăcere. Alți povestitori ar fi profitat de momentele acestea pentru a se duce printre oameni, pentru a măsura temperamentul ascultătorilor și a vedea ce schimbări să aducă poveștii (timp în care să i se ofere și ocazia de a primi niște bacșiș). Dar Eğlence rămânea pironit în locul său, uitându-se în gol, mișcându-și degetele de la o mână ca și cum ar fi ținut niște mărgeleturi sângerii. Cu cealaltă și-a lovit toiagul, anunțând astfel reluarea poveștii:

— Aici trebuie să fiu corect și să recunosc faptul că parte din inima ucenicului s-a smucit când s-a văzut în fața acestui drum nou descoperit, trăgându-l în direcția opusă, căci într-o mahala din acel oraș îndepărtat se găsea o tătăroaică căreia îi promisese dragostea lui nemuritoare. De câteva luni ei se vedeau și se iubeau pe-ascuns după sobe încălzite și în case părăsite, în toate ungherele cunoscute doar de djinni și de pisici. În ultima vreme ajunsese să accepte comisioane de la cetățeni mai înstăriți pentru a putea strânge de-o zestre și a o lua de soață pe fata cu ochii migdalați. Însă asprii veneau greu, majoritatea orelor erau dedicate muncii pentru atelier iar teama că tatăl ei o urma să o dea altcuiva începea să-l macine tot mai mult. Într-o seară de primăvară cam ca aceasta, când neliniștea plutește în aer, ucenicul a mers în mahalaua iubitei unde a aruncat cu pietricele în geamul ei, după care s-a retras într-un loc știut numai de ei. Peste câteva minute interminabile a venit și ea, purtând un văl albastru peste părul negru precum cedrul văzut în nopțile luminate. După câteva sărutări frugale, fata și-a întrebat iubitul, pe care îl vedea vizibil preocupat, ce anume îl chinuia.

Cu un gest de delicatețe calculată meddah-ul și-a luat batista de pe umăr și a așezat-o sub ochi, semnalizând că adopta vocea iubitei.

— A început apoi să-l dezmierde și să-i ofere vorbe de încurajare, amintindu-i că îl va aștepta până când își va termina ucenicia, după care se vor căsători în fața imam-ului. Tânărul i-a mărturisit că nu mai putea răbda să muncească în atelier nici măcăr o zi (grimasa lui fiind redată de meddah-ul care își îndepărtase batista), că oricum nu își permitea zestrea și că intenționa să ia drumul pribegiei pentru a-și găsi adevărata chemare, rugând-o să îi dea răgaz cel mult doi ani. În acest timp el urma să devină cel mai elegant dintre meddahi iar la întoarcere avea să intre în serviciul padișahului de-acolo. Atunci se vor putea căsători liniștiți iar el o va răsfăța cu cele mai scumpe miresme și țesături.

Meddah-ul rostea cuvintele cu atâta râvnă încât era clar pentru orice ascultător atent că în spatele lor nu se afla imaginația, ci memoria.

— În cele din urmă a reușit să îi smulgă dintre lacrimi ceva ce aducea a promisiune, făgăduindu-i să se întâlnească cu el peste doi ani la poarta dinspre apus a orașului. Pentru a-și întări legământul i-a lăsat iubitei în dar un șirag de mărgele pe care îl primise de la maică-sa. A doua zi a luat drumul către miază-noapte, lăsând în urma sa manuscrisele neterminate și povestea de iubire.

A urmat o pauză scurtă. Câțiva mușterii de la o masă alăturată păreau a fi ieșit de sub vraja meddah-ului, umblând la cărbunii de pe narghilea în loc să îl asculte pe Eğlence vorbind de cei doi tineri îndrăgostiți. Pesemne că povestitorul a simțit schimbarea și, cel mai probabil din orgoliu profesional, a început să strecoare detalii care mai de care mai fantastice odată cu reluarea firului întâmplărilor. A istorisit cum tânărul meddah a fost răpit de tâlhari la scurt timp după ce a părăsit orașul, fiind salvat de către hogea Nasreddin, care l-a luat sub aripa sa. Împreună au călătorit până în deșertul Arabiei – acolo au descoperit Orașul Coloanelor, zis și Iram, unde au fost oaspeții uriașilor care sălășluiau printre dunele de nisip și templele de alamă încă de pe vremea lui Solomon. Pe lângă merinde și băuturi cu arome uitate de rasa omenească, giganții au împărtășit cu ei și poveștile lor, transmise numai prin viu grai. Spre deosebire de hărțile astrelor ori de rețetele pentru leacuri sau mâncăruri, care erau conștiincios așezate pe hârtie și depozitate în biblioteci vaste, legendele lor erau legate de munți și râuri, de apusuri ori de imaginația povestitorului. Cei din Iram au renunțat la faptele vitejești, preferând în schimb să le trăiască în imaginație, ajutați de memoria lor care o depășea cu mult până și pe cea a lui Nasreddin. Prin amintiri ei puteau reda cu ușurință mii și mii de sure sau distihuri așa cum au fost recitate încă de la facerea lumii. Și deși era bucuros că avea oportunitatea de a trăi încontinuu în timpul vârstei de aur, în inima meddah-ului a început, ușor ușor, să își desfacă aripile același înger al nemulțumirii.

După ce au petrecut câțiva ani printre giganți (căci acolo timpul curge diferit) meddah-ul și hogea au ieșit la Marea Roșie, unde au îmbarcat un vas care să îi ducă către ținutul grecilor. După câteva zile au fost înghițiți cu totul de către dandan, cel mai mare pește făcut de Creator. Au mai petrecut câteva săptămâni în stomacul monstrului, unde l-au întâlnit pe Tahbib al-Bahr, medicul celor șapte mări, a cărui fată (în forma sa de sirenă) a încercat să-l seducă pe meddah și să-l abată de la dragostea pentru iubita care îl aștepta acasă. După ce au reușit să scape grație unui plan viclean tocmit de Nasreddin, tânărul meddah, chinuit de dor și convins acum că dragostea pentru tătăroaica sa era mai mare decât dorința de a trăi, asemenea giganților, într-un tărâm imaginar, s-a hotărât să se întoarcă acasă. De hoge s-a despărțit în Sarai, cu promisiunea de a se revedea în această viață. În drumul lung spre ținutul părintesc s-a întâlnit cu tâlhari, derviși rătăcitori care practicau rituri ce nu pot fi relatate în public și chiar și cu acele jumătăți de oameni numiți nasnas (despre care l-am auzit povestind pe larg în altă ocazie, probabil în Samarkand). În cele din urmă a reușit să ajungă în mahalaua de unde a obținut darul care i-a oferit cele mai multe foloase în timpul călătoriilor sale, anume promisiunea iubitei.

Acum îi voi reda meddah-ului vocea pentru a-l lăsa să-și încheie povestirea după propriul stil. Toată sala era captată de vraja sa, ochii spectatorilor trădau plăcerea pe care mintea o resimte atunci când se lasă înșelată pentru câteva momente de lucruri pe care nu le întâlnește în mod obșinuit și despre care știe că sunt fantasme.

— După ce și-a anunțat prezența, meddah-ul s-a retras în acel loc de întâlniri pe care îl visase în fiecare noapte, de când părăsise atelierul din grădina cu chiparoși și narcise. Clipele s-au scurs mai greu ca-n ținutul giganților iar cu cât pașii ușori ai iubitei întârziau mai mult, cu atât ghemul care lua formă în pieptul său îl apăsa mai tare. După câteva decenii de așteptare își înghiți mândria și merse direct la ușa casei pentru a vedea dacă locuitorii ei se preschimbaseră în fantome. Ușa i-a fost deschisă chiar de către tatăl fetei, un tătăr bolnăvicios cu barba sură ce avea pe cap o căciulă din blană de samur – deși era o seară caldă de primăvară, bătrânul avea deja temperatura unui mort. Acesta i-a povestit că în urmă cu câteva luni la ușa sa a bătut un paj trimis de curte, care i-a spus că padișahul o văzuse fugar pe fata sa în acea zi, că era cu totul vrăjit de dânsa iar ea urma să fie primită în haremul său. Vestea l-a lovit în piept cu greutatea pumnalului unui tâlhar, ghemul era deșirat iar inima meddah-ului s-a umplut de regretul că și-a părăsit iubita pentru a urmări fantasme prin deșert. Despărțindu-se de bătrân, căruia îi lăsase doi aspri de argint pentru a-i fi de folosință mai târziu, meddah-ul a luat calea seraiului, sperând să îndrepte greșelile tinereții. Deși se putea folosi de șiretlicurile învățate de la Nasreddin pentru a putea intra în palat și a-și fura ibovnica pe ascuns, meddah-ul și-a dat seama că acum era momentul în care trebuia spus adevărul, astfel a cerut să fie primit în audiență la padișah pentru a-i prezenta problema. Sultanul, care avea o slabiciune pentru astfel de basme, i-a încuvințat cererea, dornic să asculte povestea acestui meddah îndrăgostit. În cele din urmă tânărul a ajuns în fața sa, a demnitarilor și ienicerilor, dar mai important, în fața femeii cu ochii de căprioară, care devenise și mai frumoasă în anii aceia de separare. Câte nopți nu visase la acel moment de reuniune, câte scrisori nescrise nu a compus în gând în timp ce traversa munți văzuți doar de Creator ori de creaturile sale înaripate, câte cuvinte nu avea pregătite în tolba sa, gata să iasă în șiroaie asemenea unor licurici. Însă meddah-ul a realizat că acele lucruri care nu au fost rostite la vremea lor nu mai pot fi spuse decât in imaginație, că prezentul se poate preserva doar în povești iar că oamenii, sentimentele și promisiunile sunt la fel de trecătoare ca lumânările. Astfel, într-un act de penitență, meddah-ul a renunțat la comoara sa cea mai de preț, tăindu-și limba cu o mișcare bruscă a cuțitului pe care îl primise în dar de la giganți. Mișcată până la lacrimi de sacrificiul fostului povestitor, tătăroaica, care avea la gât mărgelele primite-n dar de la meddah, i-a cerut sultanului să îi lase să părăsească seraiul împreună, dorință încuviințată de padișahul emoționat. Iar după cei doi au trăit fericiți câți ani mai aveau promiși de către Creator, iar în ceea ce mă privește pe mine (aici iar și-a așezat batista pe umăr), dacă am spus ceva greșit fără intenție, atunci vă rog să mă iertați.

Întreaga cafenea mai avea puțin și se arunca la picioarele lui Eğlence, care era acoperit de aspri, laude și de toate emoțiile specifice unui public recunoscător. Însă privirea sa era în continuare fixată pe acele scări. Deși nu am vrut să mă amestec în acel secret nespus, câteva sunete noi, venind din direcția treptelor, m-au împins să-mi întorc privirea. Femeia era tot acolo, însă era întoarsă cu spatele la meddah, ținând în brațe doi băieței care aplaudau fericiți. Cel mai mare își văzuse tatăl pe care l-a salutat, era chiar stăpânul spătos al casei, mulțumit de cum decurse seara și de ce nu și chiar viața sa. Eğlence i-a refuzat politicos invitația de a rămâne la masă cu el și cu familia sa, și, zâmbind pe sub mustățile aranjate, a părăsit cafeneaua, tăcut, dar purtând un surâs ce trăda eliberarea de o povară grea.

Post-Scriptum:

Cred că răzvrătitul aer de primăvară îmi aduce djinni în casă și în suflet, pentru că de câteva nopți un ghem de regrete a pus stăpânire pe pieptul meu. Asemenea lui Eğlence simt nevoia să mă confesez în fața cititorului și să recunosc că nu am pășit niciodată pe străzile aglomerate ale Istanbului iar întâlnirea mea cu meddah-ul a avut loc doar în cuprinsul acestor pagini. Însă tot ce am scris mai sus nu au fost minciuni spuse cu intenția de a vă înșela. Căci Eğlence mi-a permis să-mi realizez visul de a vedea Perla Bosforului, chiar dacă a fost doar prin poarta imaginației. Și ca să-l răsplătesc, i-am oferit ocazia să se împace cu fantomele trecutului său, chiar dacă doar pentru câteva momente. Ba chiar le-am făcut o bucurie și ciracilor care n-au mai alergat de secole cu ibrice aburinde printre mese îngrămădite, de asemenea și mușteriilor care s-au sculat cu toții din marea liniște pentru a putea asculta o poveste așa cum o făceau pe vremuri care s-au întâmplat parcă într-un vis. Toată agitația aceea din cafenea, care a început să dispară încă de când a pășit Eğlence înapoi în stradă, îmi este recunoscătoare pentru că am înviat-o, chiar dacă printr-o vrajă simplă de meddah. Căci povestitorul poate uita câteodată că el însuși este cel dintâi ascultător, iar prin întâmplările povestite poate visa și el, alături de cei din fața sa și pot păși împreună în timpul acela de aur al basmelor. Astfel, înainte de a vă părăsi, trebuie să reiterez faptul că dacă am spus ceva greșit fără intenție, atunci vă rog să mă iertați.