Dan-Liviu Boeriu, Aici locuiește frica, Humanitas 2024

Cartea semnată de Dan-Liviu Boeriu, un mini-roman autobiografic, propune o confesiune despre fricile existențiale și rădăcinile lor. Ceea ce te conectează la poveste, chiar din primele pagini, este emoția convingătoare, în bună măsură exprimată fără efort, fără artificii.

Deși a apărut într-o colecție de memorii, cartea este fără dubii un roman, care îți arată în secvențe scurte și filmice imaginea concentrată a provinciei, ca pe un teritoriu de întregire a acelui loc mic în care locuiește frica. Un bloc socialist, multicultural, cu locatari care vorbesc multe limbi, o atmosferă, de acum bine cunoscută din literatura recentă, de sfârșit de eră, de lagăr comunist. Nimic nou până aici. Totuși, nimic din povestea lui Boeriu nu seamănă cu amintirile generației lui. În primul rând că există un ceva insolit în poveștile sale, întărit prin flashuri expresioniste, prin câte un un personaj înfricoșător și pitoresc, prin acțiuni desprinse dintr-o viață măruntă și izolată, precum colectarea castanelor pentru școală, și mai ales printr-un curs al istoriei care pe nesimțite reface mersul unei comunități, de la mizeria comunistă, spre tranziția umilitoare, pentru a se metamorfoza în teama de a nu rămâne doar un individ legat de o rutină soră cu cea a defunctului comunism.

Felul în care curg faptele, (chiar dacă după același șablon al relatării jucat infantile), are o forță specială de a face ca povestea să fie veridică și greu de uitat. Toată cartea e compusă din secvențe scurte, conectate la tema anunțată de titlu: mama caută zaharul în dulap, povestitorul urcă scările mort de frică, din cauza lui Ozskar, nenea Feri joacă table, apoi se topește, apăsat social, existențial, iar tovarășa învățătoare se poartă ciudat. Sunt cuvinte puține, pentru imagini care colaborează firesc la o istorie despre provincia comunistă și post-comunistă, despre rădăcinile unei frici.

Deși grosul poveștii funcționează prin relatări făcute la fața locului, ca și cum naratorul s-ar fi strecurat în carapacea sa de altădată, din loc în loc intervine discursul matur. Secvențele scurte, un fel de revizuire a textului (puteau să lipsească) reamintesc în permanență, nu legătura fragilă dintre naratorul copil și cel matur, ci intriga, aruncată la începutul cărții, într-un prezent al povestirii, în care urmele vieții anterioare, deși ascunse, există încă. Teama de al doilea copil și trimiterile autobiografice înșală cititorul să creadă că se află în fața unei relatări autentice, lucru întărit și de indicația de pe copertă că ne aflăm în fața unei cărți de memorii. Ca treptat, introspecția (fără morgă) să se dezvolte în pură narativitate literară. Și-aș aduce ca argument "regia" episoadelor, foarte atent dirijată spre mesaj. Fiecare proiecție a universului are culoare, are forță ficțională.

De altfel compoziția mi-a plăcut cel mai mult, mai ales că ar fi putut cu ușurință să rămână o simplă anallecta, ceea ce nu se întâmplă. E o poveste fluidă și manipulatoare, așa cum este orice ficțiune bună.

Din aceste motive recomand cartea aceasta, inteligent scrisă, cu emoție, cu acțiune dozată milimetric. Este un roman despre sine, ca loc al unei frici nevindecabile.