În ziua aceea a plouat pentru ultima dată pe Pământ. Cele din urmă picături de apă au căzut pe insula Niue pe 17 iulie 2187. Acela a fost T0, momentul de la care oamenii au început să calculeze altfel timpul - timpul noului Pământ.

Însămânțarea norilor era o metodă prea costisitoare și prea greu de aplicat la nivel global, așa că, de atunci, ploaia a început să cadă numai la comandă și doar la adăpostul uriașelor cupole care protejau orașele bogate. În afara lor, viața se târa cum putea, printre dunele deșertului, prin crăpăturile pământului veșnic însetat, în adâncul care mai păstra rezerve de apă.

Uneori, nori negri se adunau deasupra zonelor pârjolite și aruncau spre solul mistuit de secetă tentacule ispititoare, iar fulgerele brăzdau cerul, dar niciun strop de apă nu mai ajungea pe pământ. Virga, furtuna uscată, era un spectacol tulburător pentru oamenii care se încumetau să iasă din când în când într-o aventură periculoasă, în afara domurilor care îi protejau și care le ofereau tot ce aveau nevoie.

În orașe, Protectorii asigurau totul pentru locuitorii lor. Apă suficientă și aer curat. Control. Temperatură și umiditate moderate. Control. Hrană și servicii medicale de calitate. Control. Un loc de muncă bine plătit. Control. Acces liber la toate produsele și serviciile. Control. Trecuseră o sută de ani de la T0 și totul era sub control.

*

Trenul opri la peron și tânăra coborî fără chef, aruncându-și pe umăr geanta cu nimicuri pe care o căra mereu după ea. Înainte să iasă din vagon, scrută rapid călătorii care aveau să-și continue drumul spre alte stații. Întâlnea zilnic aceiași oameni, care probabil își începeau programul de muncă la aceeași oră matinală ca și ea. Chiar și zâmbetele lor erau mereu aceleași, reci și împietrite, de parcă le-ar fi desenat cineva fără prea multă imaginație pe chipurile altfel inexpresive.

Se întreba uneori dacă și acei parteneri de călătorie simțeau la fel ca ea, dacă în spatele acelor surâsuri veșnic amabile se ascundeau adevărate drame, dacă și ei mureau câte puțin în fiecare zi. Oare mai găseau un sens în munca lor, sau totul se reducea la utilitatea trudei lor pentru bunăstarea orașului și mulțumirea Protectorilor? Oare fuseseră cândva asemeni ei, plini de entuziasm în primele luni de muncă, oare crezuseră că vor fi apreciați, că vor putea construi ceva de valoare, care să conteze și care să facă lumea mai bună? Oare erau și ei Creativi, la fel ca ea? Sau poate erau Analiști, Tehnicieni ori Proiectanți? Cu siguranță nu erau Supraveghetori sau Protectori. N-ar fi avut cum. Cei din clasele superioare nu mergeau cu trenul. Deși Supraveghetorul ei mai făcea asta uneori. Zicea că așa putea simți pulsul orașului. Aprecia asta la el, așa cum aprecia multe alte calități ale lui. Poate prea multe? O prostie gândul ăsta: cum să apreciezi prea mult pe cineva, cum adică să-ți placă prea mult de cineva? E foarte bine să-ți placă, mai ales dacă lucrezi alături de el zi lumină, de ani de zile. Numai de-ar fi apreciat-o și el pe ea…

Puse un pas în fața altuia pășind mecanic, fără să fie atentă la drum - scările rulante nu se opreau niciodată și o duceau singure spre destinație. Savura mereu momentele astea, în care se putea gândi la altceva, minutele în care se simțea liberă, nu trebuia să se concentreze la nimic, nici să ia seama la ce anume discuta și cu cine, nu cumva să spună ceva nepotrivit. Drumul zilnic spre sediul Creativilor și înapoi spre casă era timpul ei, când se putea gândi la orice, fără să dea socoteală nimănui.

Uneori se gândea la Supraveghetorul ei, care fusese și el Creativ, până când fusese promovat, cu mulți ani în urmă. Se întreba dacă va fi și ea cândva apreciată și răsplătită. Oare Supraveghetorul va fi vreodată măcar mulțumit de munca ei?

Alteori se întreba cum fusese lumea în trecut, înainte de T0, cum o fi fost oare să te plimbi printr-o pădure adevărată, să urci pe un vârf de munte, și, pe neașteptate, apa să cadă din cer în stropi mari, care să te ude până la piele în doar câteva clipe, fără să ai unde te adăposti? Și în Audamar ploua, dar numai după un program clar stabilit și anunțat dinainte, pe care îl cunoșteau toți locuitorii. Protectorii comunicau din timp, cu exactitate, ziua și intervalul orar în care urma să plouă, astfel încât nimeni să nu fie luat prin surprindere și să aibă neplăceri. Ieșise de multe ori în ploaie, ca să se ude și să simtă ce simțeau oamenii din trecut, când erau surprinși de vreo furtună, dar lipsea ceva. Ar fi vrut să se întâmple totul brusc, fără planificare, fără să știe ce avea să urmeze. Dar asta ar fi fost imposibil, pentru că în orașul ei - la fel ca în toate celelalte metropole construite după T0 - ploua și ieșea "soarele" numai la comandă, după un orar programat de Analiști prin calcule elaborate, pentru ca ecosistemul să funcționeze perfect, iar locuitorii să se poată bucura de cele mai bune condiții de trai. Astfel, totul era sub control. Totul, mai puțin ce simțea și ce gândea ea.

Coborî de pe scările rulante și intră în sediul Creativilor, aruncând o ultimă privire spre soarele artificial care tocmai se ridica peste linia orizontului uriașei cupole, anunțând o nouă zi perfectă. Avea să-l mai admire în voie abia spre seară, când va coborî din nou la tren. Clădirea în care lucra avea ferestre înalte, din tavan până la podea, prin care putea privi afară, la străzile circulare, impecabil pietruite și mărginite de copaci și de arbuști înfloriți, dar ea nu avea timp pentru asta, trebuia să lucreze, să fie creativă, pentru ca oamenii să se poată relaxa în lumea virtuală pe care o crea, cu jocurile și experiențele inedite pe care le concepea alături de colegii ei. Făcu o scurtă grimasă, când razele aurii ale globului solar îi atinseră pentru câteva clipe retina.

Se întreba deseori cum era dincolo de cupola care făcea posibilă viața în Audamar, cum era în deșertul nesfârșit, acolo unde răsărea și apunea adevăratul soare, oare chiar nu mai ploua niciodată în afara orașelor, chiar era imposibil să mai cadă apă din cer fără ca un Protector să apese pe buton? Uneori se întreba asta. Însă nu și de data aceea, pentru că era târziu. Cu două minute mai târziu decât ar fi trebuit.

Ușile de sticlă se dădură în lături dinaintea ei, rupând chiar pe mijloc sloganul Creativilor, care i se păruse penibil încă din clipa în care îl formulase cu mândrie unul dintre colegii ei: "La noi, creativitatea este mereu pe primul loc!" "Oare se poate ceva mai banal de atât?" pufnise în sinea ei, când văzuse literele încrustate cu nanofibre de argint pe ușile de la intrare. Da, se putea! Avea să afle în scurt timp. Își amintea cu strângere de inimă acele prime dezamăgiri.

Grăbi pasul și, cu trei minute mai târziu decât planificase, ajunse în fața Aparatului de Recunoaștere și Autentificare. Urmau, obligatoriu în această ordine, scanarea retinei, a palmei stângi și apoi a celei drepte, tastarea celor două coduri unice și a parolei de acces, care se schimba o dată la trei zile - "Nu prea repede, nu te grăbi, că iar o să dea eroare!" își spuse în timp ce apăsa pe șirurile parcă nesfârșite de litere și de cifre. După clinchetul de validare, răsună vocea robotică pe care o auzea în fiecare dimineață și în fiecare seară: "Mulțumesc, Nanna! Bine ai venit! Să ai o zi cât mai creativă!" "Măcar de-ar fi mai creativă ca ziua colegului care a compus mesajul tău de întâmpinare…", se încrunta ea aproape de fiecare dată când auzea salutul. Nu însă și atunci, pentru că era deja târziu și nu avea timp să se gândească la altceva.

Aproape se aruncă pe scaunul de la birou, se conectă imediat la calculator, iar când Supraveghetorul intră în cameră, ea lucra deja de 10 minute. Era bine, recuperase imediat întârzierea, era în grafic cu totul, avea să livreze la timp experiența creativă planificată pentru ziua aceea. Numai de n-ar scoate-o el din ritm, numai de n-ar întrerupe-o și n-ar demotiva-o…

— Nanna, ce-i cu cadrele alea? îi auzi vocea tunându-i în ceafă, glasul acela baritonal, plăcut când nu se răstea la ea, intimidant însă când o făcea.

— Care cadre? La ce anume te referi? Nu înțeleg..., se întoarse derutată spre el.

Privirea lui tăia în carne vie. Aceeași privire care alteori era plină de blândețe, chiar jucăușă, glumeață, când era el în toane bune, privirea care o făcuse să rămână acolo, alături de el, deși ar fi putut să devină Analistă, pentru că i se oferise șansa să evolueze. Echipa de Analiști care o contactase îi spusese că avea abilități rar întâlnite, că, dincolo de creativitate, ea avea o imagine de ansamblu a proiectelor și îi era ușor să analizeze și să anticipeze corect impactul fiecărei decizii luate. Astfel, scenariile ei aveau o logică impecabilă și păreau foarte reale, iar asta îi copleșea uneori pe jucători și îi deranja. Oamenii își doreau ceva simplu atunci când se distrau în lumea virtuală, nu voiau să rămână blocați mental sau emoțional acolo, să se tulbure în vreun fel. Oare de-asta se purta Supraveghetorul așa de sever cu ea? De-asta era mereu nemulțumit? Ea se străduia să respecte indicațiile, să nu creeze ceva prea complex, dar uneori povestea prindea o viață a ei și atunci…

— Tu nu vezi cum arată marginile și colțurile? Te-am rugat să fii atentă la detaliile astea, că sunt importante. Asta e greșeală de începător! se încruntă la ea Supraveghetorul și așa rămase tot restul zilei.

Nu era mare lucru de modificat. Rezolvă totul prin câteva clickuri. Dacă nu i-ar fi atras el atenția, nici n-ar fi observat, așa cum nici jucătorii n-ar fi remarcat probabil acele detalii, prinși în povestea ei dinamică. Închise ochii pentru câteva clipe, sperând să se liniștească, iar când făcea asta, toate simțurile i se ascuțeau. Percepu și mai intens prezența lui, la biroul aflat la doar câțiva pași de-al ei și îi simți din plin parfumul tare, persistent, cu note dulci-amărui de mosc și lemn de santal, mirosul pe care îl purta încă în nări atunci când, invitată la sediul Analiștilor, le spusese fără ezitare și fără regret pentru șansa ratată: "Eu rămân Creativă".

Deschise ochii și respiră adânc, sperând să-și calmeze bătăile haotice ale inimii, apoi își reluă lucrul. Așa avea să mai treacă o zi, să mai apară un rid sub ochi, o cută între sprâncene, colțurile gurii aveau să mai coboare puțin, privirea să-i devină mai goală, iar zâmbetul mai amabil și mai distant. În cele din urmă, avea să fie la fel ca toți ceilalți. Se întreba uneori dacă ar trebui să permită asta, dacă ar fi bine să cedeze, să se resemneze, așa cum o îndemnau colegii. "Asta se așteaptă de la noi. Oricum nu poți schimba nimic!" îi șopteau ei uneori, cu mare atenție să nu fie observați, atunci când criticile lui permanente o dezarmau complet și nu mai putea să lucreze eficient. Da, să cedeze, să fie la fel ca alții. Oare atunci el ar fi mulțumit?