Suntem la drum prin Mexic de zile bune și deja nu mai miră pe nimeni că semnele de circulație (acolo unde încă mai sunt) ne spun să fim atenți la maimuțele urlătoare. Seara le aduce într-adevăr răcnetele de departe până la noi. Dacă n-ai ști ce sunt, n-ar fi chip să pășești noaptea prin desiș, căci imaginația îți invocă monștri de tot felul în spatele glasului lor teribil venind din toate părțile, monștri amorfi făcuți din întuneric, din pădure și din toată cruzimea ei inocentă de animal sălbatic. Dar le cunoaștem prea bine și-n larma lor inofensivă vom și adormi, legănați de hamac.

Aerul miroase altfel, pădurea însăși este mult mai verde aici, mai cețoasă și mai neîmblânzită, urcând pe munții înghițiți de junglă cu tot cu vârf. Întunericul lacom, fie el al pădurii ori al pustiului, a plămădit în mințile noastre încă de demult numai spaime. Și e firesc pentru niște creaturi diurne privind mereu la orizont. Suntem croiți să trăim sub soare și tot ceea ce știm, tot ceea ce credem, stă sub domnia lui. Binele este luminos, răul prin excelență întunecat. Lipsa luminii este dezordine, inconștient și moarte. Folosim expresii precum "gânduri negre", "vremuri întunecate" sau plini de speranță zicem "viitor luminos". Ceva neclar ne este "obscur", iar evidența e "limpede", căci lasă lumina să treacă. De la mânuirea focului și până azi încercăm să facem din noapte zi și aproape că am reușit. Întunericul adevărat, nepătat de poluarea electrică, mai poate fi găsit doar în mijlocul celor mai sălbatice locuri. Dar dacă printr-o ciudată șansă a istoriei noastre naturale îndepărtate am fi evoluat din animale nocturne, pentru care să stai la lumină înseamnă angoasă, dezorientare și pericol? Soarele ne-ar fi rănit ochii, ne-ar fi descoperit în fața dușmanilor camuflați de strălucirea zilei prea puternice pentru noi. Ar fi fost oare răul luminos atunci pentru că arde, orbește și topește în el toate formele până la disoluție? Ar fi însemnat bezna bine, alinare și iertare? Ar fi arătat altfel filosofia noastră, poezia și întreaga estetică? Cine poate ști? Sunt doar un mamifer diurn care se-ntreabă.

Nopțile acestea tropicale au, mi se pare, ceva magic, aproape narcotic cu căldura lor sufocantă, udă, plină de zumzete lichide, prin care oricât de rațional ai fi, ți se strecoară îndoieli fantastice venite de departe. Selva devine toată un vis. De undeva din pădure se tânguie o pasăre de noapte. Mexicanii mai pioși și-ar face cruce poate, gândind că-i însăși La lechuza, o vrăjitoare mitologică hidoasă preschimbată în bufniță uriașă la pândă după inocenți. Povestea ei este mai veche decât Conchista și vine de peste mare, tocmai din Antichitatea Lumii Vechi. Lechuza denumește în spaniolă striga, una dintre cele mai frumoase păsări de pretutindeni. Dar numele-i nefast își are originea în Grecia, unde însemna un duh nocturn răuvoitor. Atât de răspândită era această superstiție ornitologică pe vremuri, încât forma i-a rămas aproape neschimbată în multe limbi europene. Pentru italieni, de pildă, strega înseamnă vrăjitoare întocmai ca lechuza hispanicilor. Iar noi avem, desigur, "strigoi". Dintotdeauna, superstițiile au dat târcoale nu doar ei, ci tuturor bufnițelor. Numeroase asemenea credințe au supraviețuit timpului într-un mod remarcabil și au continuat din vremuri străvechi să ne însoțească și să ne presare viețile cu mici interdicții magice. Avem până la urmă o bufniță scrijelită acum mai bine de treizeci de mii de ani pe pereții peșterii Chauvet din Franța, dovadă că nu le-a fost indiferentă nici acelor oameni arhaici fără nume. Nu ar trebui deci să ne surprindă că, în plin secol al XXI-lea, țipetele unei cucuvele pe casă sau, de ce nu, pe bloc sunt privite mai în glumă, mai în serios, cu neîncredere. La noi, aceia care aud cucuveaua cântând aruncă firimituri de pâine pe geam, un mic tribut ca să îmbuneze pasărea aducătoare de moarte și să nu ia vreun suflet din casă. În Mexic, lumea ține aproape sare și foarfece împotriva strigăi, iar uneori agață figurine de bufniță pe la uși. Spre deosebire de corbi sau de vulturi, bufnițele nu stau în preajma cadavrelor, nu s-au rotit niciodată deasupra câmpurilor de bătălie, iar asocierea lor mortuară ar trebui căutată în altă parte. În primul rând, ele arată foarte diferit de restul rudelor înaripate, cu fețe rotunde, cu ochii mari dispuși frontal și cu un cioc aproape pitit sub pene, care aduce mai curând cu un nas. Pe scurt, par mai umane decât restul păsărilor, iar asta ne neliniștește profund. Atunci când o pasăre cu față de om apare deodată din beznă, ea nu poate fi decât un semn rău, iar zborul ei complet silențios o face cu atât mai necorporală. N-a ajutat nici faptul că trăiesc în păduri, adică în locuri destul de riscante în mentalul popular, iar atunci când se întâmplă să cuibărească în sate, preferă ruinele, locuri numai bune pentru spirite de tot felul. Așa se face că o nălucă din Antichitatea clasică s-a cuibărit în Mexicul modern, căci marinarii n-au adus pe corăbiile lor numai viețuitoare de pe alte continente, ci și ființele imaginarului lor să colonizeze America.

Am văzut deunăzi un cap de piatră ros de ploi, care acum îmi tot revine în pragul viselor, un cap de bestie care nu era nici maimuță, nici câine, nici jaguar, ci un portret al lui "Xolotl". Prima oară n-am recunoscut figura, dar numele mi-a sunat familiar pentru că e același cu al unor câini tare simpatici mie. Xolotl s-ar traduce în limba nahuatl prin "monstru" . El este fratele geamăn al zeului Quetzalcoatl și stăpân în mitologia lor peste foc, fulgere, monștri, gemeni, malformații, boală, moarte și ghinion. Un zeu deci nu tocmai fast. Într-o vreme când probabil numărul femeilor care mureau la nașteri dificile era mare, gemenii au fost socotiți o catastrofă și o abominație, ceva nefiresc ce trebuia corectat. Într-un climat cultural unde sacrificiile umane erau acceptabile, nu ne miră deci că adesea unul dintre frați era ucis imediat după naștere. De aici patronajul lui Xolotl peste tot felul de nenorociri, inclusiv peste gemeni, el însuși fiind fratele geamăn și rău al unui zeu luminos, civilizator.

În foarte multe mitologii de pe tot cuprinsul lumii, câinii fiind companioni și păzitori ai oamenilor în timpul vieții, și-au prelungit atribuțiile de gardieni și ghizi după moarte, devenind ființe psihopompe încă din preistorie. Apar ca atare la toate marile civilizații din America Centrală. După cum ne arată multe morminte excavate, erau uciși frecvent la moartea stăpânului, ca să-i arate calea spre Mictlan, lumea morților. Când mureau, aztecii aveau trei posibile tărâmuri în care puteau ajunge. Puținii viteji, luptătorii sau femeile însărcinate ajungeau în paradisul solar, înecații într-un fel de lume de apoi acvatică patronată de zeul apelor, dar majoritatea mergeau în lumea morților, în Mictlan. Simbolismul apei de trecut nu le-a scăpat nici americanilor, iar ca să parcurgi cu bine pragurile unui atare purgatoriu trebuia, mai întâi, să treci prin Itzcuintlan, adică Locul Câinilor. Cine nu va fi iubit măcar un câine în viața lui, nu putea trece râul de dincolo, căci pe malul lui trebuia să te aștepte loial animalul tău și să te ia călare spre celălalt țărm. Condiția minimă să-ți odihnești sufletul era deci să-ți fi iubit câinele. Așa o rasă de câini cu o mare vechime în Lumea Nouă, xoloitzcuintle (sau mai simplu, xolo), primește numele acestui zeul tenebros. Xolo sunt teribil de carismatici: pleșuvi, pistruiați, cu mici smocuri de păr ici-colo și în general cu o alură care pe europeanul nepregătit l-ar putea păcăli că este urmarea infestării cu râie. Dar în realitate sunt niște căței deosebit de calzi și de inteligenți, în ciuda urâțeniei lor care, până la urmă, este ceva subiectiv. Ceramica amerindienilor este plină de vaze zoomorfe zugrăvindu-i pe ei și pe rudele lor, techichi, o altă rasă locală străveche. De fapt, acești techichi de origine toltecă, încrucișați cu xolo după venirea aztecilor, se crede că ar fi dat micii și temperamentalii Chihuahua. Și având în vedere atitudinea unor astfel de canide mărunte, nu ne surprinde că au poate puțin sânge zeiesc.

Vechii mexicani mai aveau o creatură bizară în bestiarul de piatră lăsat posterității: ahuitzotl de aparența unei vidre, dar cu o coadă lungă, spiralată terminându-se cu o mână omenească; o mână care a tras în adâncuri mulți inocenți spre a-i îneca, doar ca să devină acolo pe lumea cealaltă servitorii zeului Tlaloc. Despre acest ahuitzotl franciscanul Bernardino de Sahagún scria în a sa Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie ca și cum ar fi fost un animal adevărat și îl alătura cu certitudine ca pe cel mai firesc lucru în lista viețuitoarelor reale, laolaltă cu furnicari, pantere și păsări colorate. Cadavrele celor uciși de micul monstru puteau fi luate doar de preoții lui Tlaloc și înhumate cu mare pompă. Poveștile spun despre el că atunci când n-avea noroc la vânătoare, plângea cu voce de copil ca să-și momească victimele ceva mai aproape de apă.

Cred că în junglă toată lumea visează animale. Animale am visat și eu, căci sunt peste tot împrejur, unele familiare, altele fără nume, alergându-se unele pe celelalte, preschimbându-se unele în altele, aproape curgând până în zori. Așa cum era de așteptat de la o cultură care s-a născut și a crescut în inima sălbăticiei, și lumea invizibilă a mayașilor este populată de ființele pădurii. Ba chiar sufletul omului se află intim legat de substanța lor vitală. Asta pentru că, după ei, fiecare dintre noi posedă un al doilea suflet, un fel de dublu sub formă de fiară, numit huay, ce ne însoțește până la moarte, ne păzește și ne dă putere. Huay poate apărea ca o maimuță, o pasăre, un câine, poate chiar un jaguar și este atât de legat de stăpânul lui, că orice bine sau rău i se întâmplă unuia, se va răsfrânge și asupra celuilalt. Se credea că marii regi și vrăjitori se puteau transforma chiar în creatura cu pricina. Ecou al unor credințe străvechi probabil de natură totemică, ideea de huay mi se pare că se apropie surprinzător de fylgia nordicilor, de pe cealaltă parte a lumii. Ei bine, acest fylgia era pomenit ca o tradiție veche deja de autorii creștini din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, care-l descriu ca pe un dublu spiritual, un fel de coagulare a forțelor sufletești în chipul unui animal reprezentativ pentru firea omului (leu pentru rege, taur și urs pentru erou, lup pentru dușman, vulpe pentru vrăjitor etc.) și acționând ca protector. El însoțește individul de la naștere până la moarte, fiind adesea un agent al destinului. Cei mai înzestrați, după cum povestesc saga-urile islandeze, își puteau chiar trimite acest duh la luptă, în vreme ce corpul le rămânea imobil, precum în somn. Pentru cititorii mai tineri, inspirația pentru vraja patronus charm din Harry Potter a lui J.K. Rowling este evidentă.

Am ieșit din hățișul somnului, căci dimineața mi-a stins visele și m-am trezit în strigătele papagalilor verzi. O lumină aurie încă blândă a-nceput să se scurgă dinspre vârfuri spre trunchiurile netede de scoarță albă. Un fluture-monarh planează în aerul încă rece, dar nu pentru mult timp. Va veni îndată arșița peste noi toți. Astfel de monarhi găsim în toate buzunarele mexicanilor, imprimați pe bancnotele lor, iar asemenea insecte și-au făcut loc pe vremuri și-n superstițiile aztecilor. Pentru ei, fluturii duceau sufletele celor bravi într-o lume mai bună, fie ei războinici ori mame. Asta pentru că nașterea era socotită a fi ea însăși o luptă, iar acelea care mureau în travaliu meritau toată cinstea de care se bucurau pe tărâmul morților cei căzuți în bătălie. La finele vieții lor scurte precum cea a lepidopterelor, în paradisul Tamōhuānchān îi aștepta nimeni alta decât zeița-schelet, patroană a morții, Ītzpāpalōtl, care înseamnă chiar Fluture de Obsidian. Este teribilă ca toate divinitățile lor și chiar dacă apare ca o tânără frumoasă uneori, se preschimbă cât ai clipi într-un cadavru viu, cu aripi negre de fluture, cioplite din cel mai tăios cristal. În mâini ține un picior de om, semn al războiului. Izolat, fluturii aceștia și-au păstrat semnificația până în zilele noastre, iar indienii otomi, purepecha și mazahua încă trag clopotele bisericilor când roiurile se întorc să ierneze, considerând că sunt sufletele întoarse ale morților dragi.

Curios, lepidopterele n-au inspirat nemurirea și imaginea spiritului imperisabil doar vechilor americani, ci le găsim cu exact același rol simbolic și pentru grecii Antichității, unde avem același cuvânt pentru suflet și pentru fluture, adică psihe. Iar de aici, firește, numele psihologiei, psihiatriei, ori nenumăratele reprezentări artistice ale lui Eros și Psyhe, unde frumoasa poartă aripi colorate. Dar de ce totuși, moartea? Pentru că în viziunea multora care au privit cu suficientă răbdare și curiozitate să observe lumea insectelor, acel stadiu intermediar din viața fluturilor, crisalida, le-a părut un fel de moarte. Și, până la urmă, într-un fel, asta și este, căci omida se închide într-un cocon imobil și aparent mort, ca într-un giulgiu. Aici ea piere așa cum o știam, enzime speciale digeră și reciclează vechea-i formă ca să facă ceva nou, anume corpul înaripat al viitorului adult. Sigur că cei de pe vremuri nu aveau cum să știe ce schimbări au loc în microcosmosul celular al acestei pupe, dar aveau totuși intuiția că acolo înăuntru se produce un mic și secret miracol. Metamorfoza ca metaforă a morții și învierii de după a făcut așadar fluturii să figureze printre emblemele funerare, așa cum îi găsim la amintiții azteci, dar și aiurea, până pe sarcofagul grecesc de la Patras, în al cărui basorelief, copiii țin între degete mici crisalide – înfățișări ale defunctului, dar și promisiuni ale resurecției.