Dragă domnule profesor, ați participat în luna iunie – în calitate de invitat – la "Școala de vară pentru tinerii cercetători filologi (masteranzi și doctoranzi)", ediția a VII-a, organizată de UBB (Facultatea de Litere, Departamentul de literatură română și teoria literaturii, Centrul de Cercetare în Filologie Modernă) și de Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii "Mihai Eminescu". Vă rugăm să ne relatați câteva impresii despre workshopurile și conferințele din această ediție, care a avut ca tematică studiile literare românești, în proiecte și proiecții. Ce v-a atras atenția în mod special? De ce ar trebui ca cercetătorii filologi să participe în număr cât mai mare la astfel de activități?

A fost tare frumos, îi îndemn pe studenții doctoranzi și masteranzi să ia cu asalt edițiile următoare. E prima oară când am ajuns la Școala de vară. Pe Ioana Bican, profesoara clujeană care e mastermindul evenimentului, o știu de pe când eram în anul II, iar dumneaei organiza ori juriza diferite conferințe naționale. E de o pasiune și o rigoare molipsitoare, așa că îi invit pe toți cei interesați să ia parte la proiectele ei, care au darul de a scoate ce e mai bun din fiecare. Ala Sainenco, managerul Memorialului Ipotești, predă și ea în mediul universitar, așa că nu-i doar o gazdă extrem de primitoare, dar și un partener competent, care urmărește îndeaproape discuțiile încinse în sala bibliotecii, unde au loc atelierele și conferințele.

De ce ar trebui să vină studenții? Ca să simtă vibrația vieții de cercetător, bucuria de a gândi în echipă, de a schimba idei, de a se plimba prin livada în care puștiul Mihai Eminovici fugea după gâște și gânsaci, de a mânca în aer liber și de a bea o bere la foișoare, de a face excursii prin locuri încărcate de literatură (la Botoșani, Fălticeni sau Dorohoi). Sunt acolo vișini, cireși, tei, te bronzezi, vorbești despre ce îți place, ba chiar poți da o raită până la o piscină din Botoșani, cum a făcut un student de la Cluj. Unde te-ai putea simți mai bine, la sfârșit de iunie, mai ales dacă vii dintr-un oraș aglomerat?

În cadrul școlii de vară, ați susținut o conferință intitulată Literatura migrației de după 1990. Texte și contexte. E parte dintr-un proiect mai amplu? Lucrați la un volum despre literatura migrației?

Preocuparea mea pentru literatura migrației e ca un program care mi-a rulat în cap încontinuu în ultimii 12-14 ani, dar numai pe fundal, în timp ce mă ocupam de alte treburi – doctorat, postdocuri și altele. A pornit chiar de la un proiect, al cărui manager a fost Liviu Papadima. Proiectul se numea MARIS, iar din echipă mai făceau parte Oana Fotache, Magda Răduță, Adrian Stoicescu, Roxana Eichel, Anca Băicoianu și Cătălin Constantin, deci teoreticieni, istorici literari și antropologi, fapt mai mult decât firesc, fiindcă abordarea se dorea interdisciplinară. Am obținut destule rezultate interesante, printre care și câteva baze de date.

Am tot revenit la subiect, de-atunci încoace. Întâmplarea face că în mai 2025, am participat la o conferință despre literatura albaneză din exil, organizată de istoricul literar Luan Topciu la MNLR, prilej cu care mi-am mai completat lecturile și am dat refresh unor idei mai vechi. Inițial, mi s-a părut că paralela albanezo-română e un act de circumstanță, dar ascultându-i pe colegii de la universitățile din Tirana, Shkodra și Korcea mi-am dat seama că există un pattern est-european suficient de puternic încât să legitimeze un demers transnațional, care să întoarcă pe dos destule prejudecăți locale.

Nu cred că o să iasă o carte din toate contribuțiile mele răsfirate de-a lungul anilor, dar cu siguranță o secțiune dintr-un volum de studii. Sau mai știi?

Există un moment-cheie – după 1990 – pentru literatura migrației? Când începe să se contureze un corpus literar al migrației în spațiul românesc?

Corpusul literar al migrației e deja intimidant, dacă privești fenomenul în toată complexitatea lui, dacă te referi la toate tipurile de migrație (politică, socială, economică, academică, profesională, forțată, voluntară, legală, ilegală, definitivă, sezonieră...) și la toate tipurile de texte (de la romane la jurnale, de la eseuri la postările din social media). Una dintre bazele de date la care am lucrat în timpul proiectului MARIS inventaria literatura românească a călătoriei și migrației. Am deschis recent excelul respectiv și am găsit acolo 543 de titluri, între 1960 și 2010. Lista se mai subțiază dacă rafinezi căutarea după anumite criterii (de pildă, alegând migrația de după 1990), dar chiar și-așa...

Întrebarea despre momentul-cheie când se schimbă ceva în literatura migrației e cu schepsis. Ca orice țară est-europeană, am moștenit o imagine poetic-întunecată, aproape gotică, a exilului politic sub comunism. Imaginea s-a perpetuat și în postcomunism, ca fenomen inerțial. Găsești frecvent variațiuni pe tema "acolo șezum și plânsem", pe tema desțăratului, deși condițiile istorice ale exilului politic nu mai sunt îndeplinite după 1989. Citești despre tineri care prind burse în străinătate și se plâng că patria n-a știut să-i aprecieze, că patria-și aruncă de la sân fiii cei mai buni și altele la fel. Din când în când, apar comparații între expații din anii ’90 și exilații vechi (tripleta Eliade – Cioran – Ionesco fiind reperul preferat), cu tot anacronismul bătător la ochi. Bursierii din postcomunism s-au putut întoarce bine-mersi în țară, unii și-au construit cariere academice și politice de vârf. Dar dacă le citești unele texte memorialistice, găsești acolo strategii de automitizare, dublate de strategii de denigrare a României "mitocanilor", construite după stereotipuri balcaniste și anticomuniste învechite. Discursurile de tipul ăsta reactualizează o foarte antipatică opoziție elită vs gloată, cu rădăcini în antimodernismul interbelic.

Povestea începe să se schimbe după anul 2000. N-aș putea spune exact când, dar un moment important rămâne publicarea autoeseului Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a de Radu Pavel Gheo (2003). Autorul a câștigat la loteria vizelor un permis de muncă în SUA în 2001, dar s-a întors acasă după un an în care n-a reușit să se integreze, dându-și seama că se simte mai bine în Banatul natal. Cartea marchează despărțirea de un mit al Occidentului moștenit din comunism, ca tărâm al "tuturor posibilităților".

Schimbarea de optică se manifestă și în limbajul colocvial, prin înlocuirea adverbului de loc care desemnează Occidentul. Nu știu dacă știi, dar pe timpul lui Ceaușescu în loc de "a fugi în străinătate" se zicea "a pleca dincolo", folosind un cuvânt conotat mitic (ca în "lumea de dincolo" din folclor), indicând un topos ideal, ca cel al vieții de apoi. Vezi modul în care gestionează adverbul cu pricina Gabriela Adameșteanu, în edițiile succesive ale romanului Întâlnirea. După 2000, începe să se încetățenească locativul afară, implicând diferența dintre două spații inegale (afară vs înăuntru), dar măcar contingente, aparținând aceluiași ordin ontologic. Străinătatea a devenit tangibilă și chiar imitabilă, după cum ne dăm seama din refrenul trupei Vunk, "Vreau o țară ca afară", adoptat rapid ca slogan politic de mișcările progresiste anticorupție din 2017 și de mai târziu. Cam aceeași glisare din limbajul colocvial, de la dincolo la afară, se observă și în imaginarul literar al migrației: de la o viziune mitizantă la una mai realistă, de o rezoluție superioară, a Occidentului.

S-ar putea ca anii post-pandemici să marcheze o nouă inflexiune în imaginarul migrației. Mă gândesc la o turnură economic-politică, reprezentată de pildă în romanul Camping de Lavinia Braniște (2025). Observația că accentul se mută de pe o temă identitară pe una economică a făcut-o Mihnea Bîlici, într-o foarte interesantă cronică a cărții (contrată, tot interesant, de Victor Cobuz). Nu mai sunt de acord cu criticul clujean când subapreciază nota politică a romanului, existentă, dar îngropată în text, în ton cu formula minimalistă a autoarei, așa cum am încercat să arăt și în conferința de la Școala de vară. Uneori transmiți mai eficient mesajul într-un regim microrealist-aluziv decât într-unul militant-explicit. În fine, trendul către aspectul economic-politic e încă neconfirmat, om trăi și om vedea încotro s-o îndrepta literatura migrației de-acum încolo.

Considerați că este importantă/ relevantă experiența propriu-zisă în scrierea unei literaturi a migrației? Există diferențe notabile între scriitorii români – de aici și de aiurea – care scriu despre migrație?

Sunt niște diferențe substanțiale, în primul rând generice – ficțiuni, autoficțiuni, jurnale, scrisori, memorii, eseuri, studii, docudrame, poeme, chiar dacă nu luăm în calcul și imensa cantitate de postări de pe social media. Apoi contează limba în care sunt scrise. Bilingvismul unor autori duce experimentul hibridizării până în ADN-ul textului. Și experiența personală e relevantă, chiar dacă nu e un must. Dar, ca hipergen, literatura migrației are o componentă biografică destul de viguroasă, fără de care autorul riscă să trateze superficial conținutul traumatic, să-l estetizeze, să-l exotizeze. Chiar dacă n-a trăit experiența la persoana I, scriitorul poate avea rude, prieteni sau cunoștințe care au făcut-o și, oricum, o mică cercetare antropologică n-are cum să-i strice, dacă vrea să reprezinte fenomenul în registrul realismului social.

Se poate vorbi despre o estetică sau o ideologie specifice migrației în literatura română contemporană?

După ce a trecut moda realismului mitico-simbolic, aș zice că predomină tiparul realismului social, cu un filon autenticist mai mult sau mai puțin pronunțat. Ideologic, de la elitismul anilor ’90, prelungit mimetic încă vreo zece ani, s-a trecut la o viziune mai democratică, mai empatică față de categoriile dezavantajate social sau educațional. Sunt panseuri clasiste, în memorialele de călătorie apărute în anii 2000, care n-ar mai încăpea într-o carte publicată după 2020. Suspectez că nici chiar autorii acelor panseuri nu le-ar mai subscrie azi. Într-un fel, tocmai prin filonul ei autenticist, prin branșarea ei la prezent, literatura migrației e un martor credibil al modulațiilor ideologice survenite în timp real.

Dacă ar fi să vă rezumați doar la trei volume (publicate după 1990) care tratează tema migrației, care ar fi acestea?

E genul de întrebare de la care nu știi cum să te eschivezi, într-un interviu. Apreciez însă că nu ai pronunțat cuvântul "top", ceea ce îmi oferă libertatea să aleg fără stresul ierarhizării și cu gândul la diversitatea opțiunilor. Întoarcerea huliganului (2003) de Norman Manea e un clasic a genului, emoționant prin reprezentarea stratificată a unor paliere istorice trăite dramatic la persoana I, de la deportarea în Transnistria din anii ’40, până la exilul american din anii ’80 și la întoarcerea ratată în România post-revoluționară. Ca să rămân în sfera capodoperelor, m-aș opri la eseurile Hertei Müller din Regele se-nclină și ucide (2003), pentru atât de originalele insighturi interlingvistice, care șterg cu buretele speculațiile etno-metafizice ale unui Constantin Noica (atât de iubite de naționaliști). Romanul-poem De ce fierbe copilul în mămăligă (1999) de Aglaja Veteranyi a făcut școală nu doar în literatura noastră, dar și în migration arts din toată Europa, prin stilul candid-suprarealist de a codifica trauma. Uite și un autor pur și simplu ignorat de criticii noștri, Mircea Gheorghe, emigrant în Canada, ale cărui nuvele din Partida de canastă (2005), evoluând între banalul cehovian și grotescul gogolian, dau seama de niște subtilități psihosociale ale diasporenilor pe care proza mainstream le va trata mult mai târziu. De pildă, el scrie despre anxietatea migrației de întoarcere cu 20 de ani înaintea Laviniei Braniște: bref, unei eroine îi e rușine să revină în orașul de baștină, săracă și umilită, preferând să presteze munci grele și degradante ca să supraviețuiască în Canada, cu chiu cu vai. Nu-mi amintesc să fi citit trama asta, atât de tulburătoare și de reală, până la volumul lui Mircea Gheorghe.

Cum este reprezentată sau reflectată criza identitară a migrantului român? Unele voci critice susțin că există prea multă dramatizare în literatura despre migrație, sunteți de acord?

N-aș vrea să excludem drama interioară din problematica migrației, chiar dacă unora le poate suna clișeistic. Dislocarea presupune de regulă o criză identitară, pe care unii o resimt mai acut, alții mai estompat, lucru pe care-l putem constata ușor vorbind cu prietenii noștri stabiliți în străinătate (deși, atenție, nici ei nu sunt întotdeauna creditabili; uneori se arată mai împliniți decât se simt în realitate).

Există și demagogii crizei identitare, e-adevărat, care vorbesc despre o bursă în Elveția în termenii unei dezrădăcinări. Cred că la ei se referă criticii despre care vorbeai, la intelectualii care, ajunși la studii în străinătate, se simt expulzați de patria ingrată.

Mai există însă și o altfel de criză identitară, mult mai credibilă psihobiografic și literar, ca aceea narativizată de Adrian Schiop în Zero grade Kelvin (2009). Protagonistul Adi, plecat la muncă fizică în Noua Zeelandă, e un expat în sensul în care și-a pierdut nu numai patria, ci și dorul de patrie, conștiința doliului după o patrie pierdută. Cam așa se manifestă nomadismul teoretizat de Deleuze, cizelat eficient de Domnica Radulescu și, recent, de Laura T. Ilea.

Considerați că literatura migrației poate contribui la (re)definirea identității naționale într-un context globalizat? Poate funcționa aceasta ca o punte culturală între România și diaspora?

Migrația îți conferă o poziție extrateritorială, din care îți poți contempla identitatea națională, cu cele mai variate rezultate: poți s-o demonizezi, s-o idealizezi sau s-o vezi disipându-se ca fumul de țigară. Recurg iarăși la un pasaj din romanul lui Adrian Schiop, foarte preocupat de experiența identitară a migrației: într-un camping de rulote, muncitorii români își materializează dorul de casă punând manele la maxim; cum apasă stop, totul piere, ca o umbră-n întuneric . Și ei se simt iarăși, poate, singuri, rătăciți etc.

Mai e un lucru la care merită să reflectăm și care îi privește nu doar pe români, ci pe est-europeni în general. Identitățile noastre naționale sunt de fapt tot mai extrateritoriale, în contextul globalizării de care pomeneai. Din toată Europa, cel mai mare rezervor al emigrației e zona în care locuim. Până în anul 2017, au emigrat peste 11% dintre est-europeni, conform cifrelor Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite. Asta înseamnă că, de pildă, 49% dintre bosniaci, 40% dintre albanezi, 27% dintre moldoveni, 21% dintre lituanieni, 19% dintre letoni, 18% dintre români și 18% dintre bulgari locuiau undeva în afara țării lor de baștină, în 2017. Nu vreau să sune ca un sfârșit al jocului, mai ales că între timp s-au întâmplat multe. A venit pandemia și lumea s-a întors acasă, apoi a început războiul în Ucraina, s-au mai și nivelat raporturile economice dintre Est și Vest, așa că dinamicile migrației, migrației de întoarcere, remigrației au tot fluctuat, vom afla noi în ce sens, peste câțiva ani. Cred însă că identitățile colective vor fi concepute altfel în națiunile cu diaspore puternice, antrenând și niște modificări structurale.

În sistemul cultural românesc, s-ar putea ca literatura migrației să ne învețe să privim cu mai multă încredere paradigma transnațională, încă întâmpinată cu zâmbete, la noi. Caz în care hipergenul ar putea ieși din rolul marginal-decorativ în care a fost distribuit mereu în istoriile tradiționale.

Iar la nivel politic, societatea românească tocmai a înțeles cât de importantă e diaspora, odată cu alegerile din 2024-2025, când o bună parte a migrației de muncă a votat cu populismul naționalist extremist. Îmi aduc aminte ce uluiți m-au privit colegii italieni și francezi, la o conferință care a avut loc între cele două tururi ale prezidențialelor. Erau la fel de consternați ca analiștii noștri TV: cum e cu putință ca niște lucrători care câștigă de pe urma mobilității economice să voteze pro-izolaționism? Cred că nu doar România, dar și țările-gazdă din UE au ceva de învățat din experiența asta a noastră – despre inegalitate, ghetoizare, excluziune, poate și stigmatizare. Integrarea imigranților mi se pare o urgență de securitate europeană, dacă nu vrem să crească valul nostalgiilor după comunități etno-medievale călare pe cai albi, care să ne separe și mai mult, în lumea reală. Am senzația că oamenii se adună, cumva compensatoriu, în diasporele digitale, grupuri alternative de apartenență foarte ușor de manipulat propagandistic, care ar trebui studiate cu mare grijă de sociologi, informaticieni, juriști, dar și de autorități.

De ce am făcut ocolul ăsta? Evident că niște discipline "calde" ca literatura și antropologia nu pot rezolva problemele politice, dar ele pot da "voce" unor comunități exasperant de subreprezentate în discursul nostru public și pot crește un pic nivelul empatiei sociale. Măcar cu 1 grad Kelvin...