Cât se muncește în România? Care sunt orizonturile de așteptare ale unui medic după șase ani de școală și alți șase ani de rezidențiat? Sau ale unui unui profesor, până trece de toate etapele gradelor didactice? Dar ale unui funcționar a cărui experiență profesională este cel mai adesea diminuată de numiri politice și pilele puternicilor zilei? Orizonturile lor s-au risipit. Nu peste multă vreme, pe străzile orașelor noastre vor fi greve, manifestații, pichetări ale ministerelor de resort, ca urmare a unor nemulțumiri acumulate în douăzeci de ani de haos dirijat.

Problemele sociale sunt multe, iar nemulțumirile pe deplin motivate. Adevărul continuă să fie ascuns, eludat sau substituit unor rezolvări de moment. Dar această poveste a efortului prost retribuit și a valorilor marginalizate este cu mult mai vechi decât am crede.

Profeția bătrânului profesor Kiril Lavriotis

În Bucureștiul anului 1771 un rădvan ponosit hurducăia pe pavelele înecate în noroi ale Uliței celei Mari din dosul Curții Domnești.1 Era un început de toamnă rece, neprimitor care adesea prevestea foamete. Caii lăsau în urma lor șiruri de case murdare și cete de oameni pestriți, acei jucători înfocați ai negoțului vremelnic așa cum dictează împrejurările. Căci așa era țara românească, precum dictau împrejurările.

Peisajul acesta straniu nu întuneca speranța bătrânului profesor Kiril Lavriotis, care se îndrepta spre câteva ore particulare de greacă și "frâncește", la boierii Deleanu. Odraslele acestora erau mai bine crescute – așa auzise -, căci în general, "fii de boieri erau foarte nedisciplinați și obraznici". Căci așa sunt cei cu dare de mână, își cumpără obrăznicia și aroganța prin pungi cu galbeni.

Se afla de ani buni în orașul ăsta plictisitor, capitală a Valahiei. A fost pe rând "fie secretar, fie profesor de limbi străine". De ceva vreme își mai luase ca slujbă și pe aceea de dascăl "la o biserică, pentru a-și asigura întreținerea. Salariul unui profesor particular era insuficient pentru un intelectual care trebuia să-și cumpere cărți și să lucreze în liniște."

De câteva clipe urca pe Podul de Pământ2, trecuse de balta Cișmigiului și se îndrepta spre mahalaua de margine numită și Elefterie. Orice ar face, aici în Valahia, cu munca sa de intelectual, Kiril a tras concluzia: “Leafă mică dar efortul mare!"3

Două ipostaze ale unei profeții împlinite

În același București, dar în după-amiaza zilei 30 decembrie 1947. Un bărbat între două vârste privea prin geamul aburit de ninsoare al unei cafenele de mahala, către grupurile de oameni cu pancarde și lozinci care mergeau la prima manifestare de adeziune față de tânăra Republică. Avea pe masă o cărțulie învechită, cu litere din vechiul alfabet al veacului al XVIIII-lea. A citit în dese rânduri pasaje din jurnalul străbunicului său. În anii de liceu l-a luat în zeflemea, în studenție l-a desconsiderat dar, cu anii crizei, ai cumplitei recesiuni, i-a devenit discipol. Lipsuri, lefuri mici și eforturi peste măsură. Apoi, anii războiului. Dar, ce se va întâmpla cu ei de-acum? Cârciuma de mahala era aproape pustie. Muncitorii cu ziua, pușlamalele și toți pierde vară – repetenții lui de ani de zile -, benchetuiau în stradă schimbarea de regim. Iar el, Lavriotis, profesor de greacă, mânca pe datorie niște nimicuri din mila cârciumarului, căruia îi salvase odrasla – pe bună dreptate -de la exigențele noului regim.

Noul regim? Abia s-a declarat oficial. Vorbise cu atât aplomb ceferistul ăla analfabet! Parcă l-a întâlnit cândva în clasele primare. Da, se pare că era acel puști rebel care fugea de școală când putea, pentru a se plimba cu trenurile prin țară. Acum se afla la putere. Și-l amintește apoi, cum, prin noiembrie 1946, cu puțin înainte de alegeri, cu prilejul primului său miting de analfabet politic, l-a uzit spunând: “Să se mai gândească țărăniștii și liberalii că or să mai vină la putere!? Vă spun eu în două cuvinte: Es Clus!"4 Când l-a auzit nu a crezut un moment că ar fi posibil ca un asemenea idiot să guverneze… acum crede că va guverna nu ani, ci decenii…

Și-a sorbit cafeaua cu vârful buzelor până la zaț. Cine știe când o să mai savureze astfel de clipe, când totul se cartela cu rapiditate. De unde să știe el că nu-și va mai bea cafeaua de atunci până în pânzele albe? Căci cafeaua va fi interzisă fiind obicei burghez! În rest, se știe: “Lefuri mici dar efortul mare!"

A doua ipostază a profeției bătrânului Lavriotis s-a consumat nu demult, poate la ultima grevă profesorală, într-un anonim colț de tavernă de cartier prăbușit în igrasie morală. Un fel de a spune a venit iarna. Un bărbat între alte două vârste, peticit și grozav de neîngrijit scrijelea cu un pix câteva rânduri în grabă. Aduna cifre dar acestea refuzau să-i dea satisfacție. De fapt, de câteva luni, avea senzația unui gol nedefinit, al muncii gratuite… Și-a amintit apoi de mizeria sa cotidiană, descrisă în rândurile stră, stră-bunicului său de departe, kir Lavriotis. A privit în jur și a observat un peisaj familiar jurnalului de odinioară: colț de cârciumă sinistră, găuri în asfalt, gunoaie, câini plictisiți, copii foșgățiți de nemâncare și ferestre sparte de școală mucegăită. Mai lipsea rădvanul tras de cai…

A cerut o cafea tare, neagră, pe care o va plăti cu salariul care se încăpățâna să sosească… iar când sosea, cita din kir Kiril Lavriotis, stră, stră-bunicul grec “leafă mică dar efortul mare." Mereu la fel și niciodată altfel.

"Unde am ajunsu?"

Se întreba și Mihail Anagnoste pe la 1870. La mai bine de 100 de ani de la întrebarea rămasă fără răspuns, scriitorul I.D.Sîrbu a descris un fenomen pedagogic în cădere liberă. Un sistem decăzut, imoral și primejdios.

Se știe că pedagogia, școala în general, are menirea să stopeze agresivitatea și creșterea în volum a “prostiei sociale". Aceasta din urmă, “decuplează inteligențele active, sugrumă critica de jos și încurajează selecția non-valorilor". “Prostia socială" are propria-i elită, structurată pe măsură ce “turma se alcătuiește: măgarul își ia doctoratul și devine gânditor, câinii își iau licența în drept, primesc pistoale și dreptul de a se considera lupi: lupi geto-daci. Limba devine limbaj și limbajul lătrătură. Aplauzele și uralele înlocuiesc opinia publică și liberul arbitru".

Potrivit lui Ion D.Sîrbu, “prostia socială" nu este altceva decît “o boală politică pe care popoarele mici o primesc obligatoriu de la marile popoare, după eliberare, război sau revoluție prin corespondență".

Pedagogia este la rândul ei subminată de sistemul socio-politic care o finanțează. Începând cu anii ’50 și terminând cu deceniul opt al secolului XX, “liceele de elită au ajuns licee ale elitelor", selecția a devenit o “antiselecție" și “tot ce se învață nu e decât o simplă suprasolicitare a memoriei: inteligența, rațiunea și imaginația au dispărut și din metodică, și din dialectica de catedră". La rândul său, profesorul “a ajuns un simplu agent al controlului de stat: transmite elevilor frica, duplicitatea, semidocția și imoralitatea prin chiul și hoție. Ideile generale au murit, facem și limbi fără limbă, gîndim fără logică, cunoaștem și ne cunoaștem fără morală, drept, psihologie". Astfel că “toată speranța în viitor a neamului nostru depinde de eventualii autodidacți care, pe ascuns, liber, citesc și învață alfabetul elementar al condiției umane".

Sistemul de învățământ socialist a creat prototipul tocilarului ca model de succes social și piesă finită foarte apreciată de pedagogia modernă. Ce a însemnat dictatura “tocilarilor-roboți deveniți modele de fruntași la învățământ, secondați de profesorii lor care au coborît de mult sub nivelul penibil al mediocrității lașe și perverse"? Realismul-socialist în pedagogie a transformat matematica și fizica într-un fel de “latină idiotizantă a unui nou Ev Mediu soclastic, intolerant și dogmatic. Din 100 de elevi, doar cinci au real talent matemtaic, alți 10 sau 15 zeloși îi urmează tocind particular și pe brânci – iar restul îi imită, mimând înțelegerea, învață pe dinafară sute de probleme inutile, trăind cu spaima de examene, teste, trepte, admiteri". Acesta este un posibil răspuns la bancurile cu ingineri din anii’80, facultățile Politehnicii fiind în epocă o fata morgana pentru majoritatea absolvenților de liceu, matematicieni talentați sau nu.

La rândul ei, literatura, s-a făcut în așa fel, “încît nici un elev să nu mai dorească să recitească ceea ce i-a fost predat cu silnicie la catedră". De peste 50 de ani, “experiența socială și morală a clasei se reduce la cunoașterea directă a funcționării mitei, relațiilor și corupției ce planează peste «lupta de clasă». La 16 ani există elevi (astăzi coborâm vîrsta către clasele primare) care habar nu au care e diferența între instinct și inteligență, în schimb știu precis cât costă o notă de trecere la treaptă sau admitere".

Astfel că am ajuns să foiască în jurul nostru “nimicologii cu titluri și decorații" și nu ar trebui să mire dacă trăim deja ziua “în care cuvântul patrie sau republică nu va mai putea fi scris decît încadrat în ghilimelele ridicolului. Așa cum, în conștiința poporului, a ajuns să fie scris frumosul idol și ideal democrație". Nu credem că este o exagerare atâta timp cât avem parlamentari care nu pot defini tipul de republică pe care o reprezintă legislatura lor. Dar să mai și definească curentul politic pe care partidul lor îl promovează prin program și strategii sau prin simpla denumire din siglă.

«Aureas mediocritas»

“Cât am fost profesor secundar" – povestește Ion D.Sîrbu, “de la catedră am ținut lecțiile mele la nivelul celor de nota 7-8, deci cu mediocrii clasei, izolându-i de proștii periculoși sau incurabili, dar și de premianți, de cele mai multe ori superiori și îngâmfați". De reținut că “până vom ajunge să realizăm cei 6-7 oameni mari (sau cele 22 de genii la care visa Noica), trebuie să ne îngrijoreze degradarea, prostirea și căderea spre mai jos a masei celor utili-mediocri, care duc lumea înainte și care ar fi putut fi salvați și săltați".

Ar trebui însă să îngrijoreze și degradrea umană a celor care se ocupă de educația copiilor noștri. Când salariul mizerabil nu acoperă facturile restante nu mai există dorință de a vorbi despre Balzac la literatură universală sau despre cotiledonate la biologie. Sărăcia perpetuată a distrus structura morală și intelectuală a dascălilor. Fără voia lor. Începutul se cunoaște, a fost acela al pedagogiei socialiste care trebuia să fabrice “omul nou", “care este" iar pe val.

“Adevărurile" care ies dintr-un Inspectorat Școlar sunt mai monstruoase decât dinozaurii epocilor trecute. Mergeți să le vedeți chipurile, “să-i cântăriți ca oameni. Ei au acum în mână sufletele întregului tineret, de ei depinde viitorul nostru, prin ei pierim ca spirit și cultură". Acesta poate fi un răspuns concret asupra bulibășelilor didactice și organizatorice de la bacalaureat și variate teste naționale, admiteri etc. Nu știe stânga ce vrea dreapta. Chipurile profesorilor “optzeciști" l-au înfiorat și pe scriitorul-profet Ion D.Sîrbu (la rândul său profesor): “de la o ședință a unui cerc didactic de specialitate, ies în grupuri circa 20-30 de profesori de… matematică. Mă înfior. Cu excepția câtorva tineri (ce par a suferi de ulcer perforat), majoritatea acestor "trupuri didactice" au niște fețe de brute josnice. Monștri. Căpcăuni. Harpagoni, călăi, burtă-verde și pristandale. Această categorie de dascăli are o putere enormă, câștigă cât vrea (meditațiile particulare obligatorii cu elevii clasei sunt și azi o realitate), poate fi greu controlată sau inspectată. Nu știu cum ar arăta un colectiv de antrenori de box sau de măcelari de abator, dar pe fețele acestor tartori ai învățământului liceal citesc întreaga cruzime și subomenescul acestor așa-zise științe pozitive: dacă nu le completează cu morală, literatură, filozofie, devin pur și simplu niște jandarmi ai inteligenței, niște plutonieri ai spiritului și libertății". Nu cunoaștem câtă literatură cunosc profesorii de matematică dar cunoaștem rețetele de murături și sosuri comentate de profesoarele de limba română prin cancelarii plictisite. Sărăcia împinge la subterfugii culinare.

După 14 ani de libertate disimulată, încă mai “stăm prost cu mașina de selectat valori. Absolvenții noștri știu atât de multe că nu știu mai nimic despre Mult, și nimic despre Nimic. Mereu începem, rar continuăm, nimic nu ducem pînă la capăt: dar delirul și sminteala cunosc o continuă carieră și ascendentă". Și aceasta în timp ce “prostia se adună, formează un câmp de forță al ei, putând să provoace molime, cutremure, inundații. Aduce după sine frică, foame și frig".

Astăzi avem școli insalubre cu profesori plictisiți, deshăinați, cu priviri sordide, toropiți de lehamitea și sărăcia lunilor de vacanță. Singura alternativă pentru a schimba cotidianul monoton este începerea anului școlar din fiecare toamnă, cu nebiruitele probleme: facturi de tot felul, galopante și ades restante, copii zburătăciți și nervoși, lecții predate în silă sau deloc, salariul mizer, de hamal analfabet dintr-un port flamand al secolului al XVIII-lea.

Când un regim politic nu mai știe cum să rezolve problemele sociale atunci aplică dictonul latin: «dezbină și stăpânește», contrapunând tabere adverse în interiorul corpului social: bugetari împortiva privaților, medici contra pacienților, elevi împotriva profesorilor, cetățeni împotriva funcționarilor, minorități etnice împotriva majorității, iar rezultatul este alunecarea întregii societăți românești către o lentă și dureroasă atomizare. Iar acest proces a fost descris de nefericitul profesor din secolului al XVIII-lea: “Leafă mică dar efortul mare!"

1 este vorba de actuala stradă Lipscani;

2 este vorba de artera care începând cu 1878 s-a numit Calea Griviței;

3 Cornelia Papacostea-Danielopolu, Formația intelectualilor greci din țările române (1750-1830), apud Intelectuali din Balcani în România (sec.XVII-XIX), Editura Academiei Române, vol. II, București, 1984, pp. 89-90;

4 este vorba de Gheorghe Gheorghiu-Dej iar reperul istoric este real. Auzindu-l, mulți români au crezut că va fi imposibil ca un asemenea agramat să câștige alegerile si să vină la putere. Dar au uitat că adesea în România dictează doar împrejurările și nu sistemul de valori.