E o după-amiază liniștită, cu o lumină confuză peste camera în care mă chinuie o stare letargică. O umbră se desenează pe peretele pe care mi-am făcut o panoplie de tablouri de familie. Deseori mă pierd în arhive fotografice, pasiune grea de fotografă... Păstrate în ramele originale, așezate asimetric, cea care mă obsedează de copil are o ramă grea și reprezintă baza familiei...

Stau în fotoliu, cu perne moi, ca într-un gol. Fotografia mă urmărește. Nunta bunicilor, Bazargic, 1925.

Rochia bunicii e o lumină în albul îngălbenit al fotografiei. Rochia cade simplu, fără dantelării. Ține în mâini un buchet rotund de flori albe. Voalul, întins pe capul ei ca un gherghef, e dantelat cu migală, de parcă ar proteja o regină, gonită la marginea imperiului. Bunicul arată o altă vârstă și e sobru ca un jandarm în costumul lui impecabil – un negru mangal, croit drept, ca și cum trecutul îl ținea strâns în pense. Mustața lui, un dreptunghi sub nas, trasat cu precizie, domină expresia lui serioasă, dar îngăduitoare. În marginea fotografiei, un domn străin, cu o haină de postav cenușiu și guler de blană, stă cu mâinile împreunate. Pare că haina lui lungă, grea, închisă peste piept ca o platoșă, înghite camera, cu acel guler bogat care se petrece peste piept. Nu știu cine este. Toți îmi sunt străini în afară de bunici. În jurul lor – din galeria de personaje – mă surprinde o femeie cu o pălărie cloche, trasă adânc pe frunte, cu o rochie simplă, fără pretenții, cu brațele încrucișate și lipsa zâmbetului ce trădează o tristețe. Rochia ei mi-o imaginez de culoare vișiniu putred, pare că îl urmărește pe bunicul cu privirea. Să fie o dragoste pierdută? Toți sunt sau par triști.

Îi privesc și îi aud. Nu cu urechile, ci cu un fel de organ interior al memoriei. Pentru că, într-un fel ciudat și tăcut, povestea fotografiei se tot rescrie în mintea mea.

Mereu mi s-a spus că sunt o copie la indigo a bunicii, deși mie nu îmi pare că aș semăna cu ea. Sunt mult mai viguroasă și mai sigură pe mine. Ea a fost toată viața supusă și chinuită, dar, cu toate acestea, dovedea o putere nebănuită. Când i-au trimis înapoi în țară, în 1940, avea trei copii mici; doi îi muriseră la Bazargic, la puțin după naștere... nu erau săraci – aveau casă mare, 20 de hectare de pământ –, au trebuit să revină la patria-mamă și au lăsat în urmă tot. Trei căruțe cu ceva lucruri au luat după ei.

Ajunși la Constanța, i-au anunțat că sunt repartizați la Istria, un sat amărât, pe lângă vechea cetate. Bunica s-a supărat tare pentru că pierduse sau li se furaseră pe drum toate bunurile... au rămas câteva geamantane cu haine, două lămpi, un dulap mare, cuverturi și un șal minunat de catifea, pe care l-am prins și eu până să moară.

La Constanța, a intrat abuziv într-o casă părăsită, rămasă de la Johan, un neamț care în același an părăsise România. Casa era tip vagon, bine făcută – lucrătură nemțească –, dar la capătul orașului, lângă gropile lui Ouatu, gropile de gunoi, spre Lacul Tăbăcăriei la dreapta, de pe Calea Pescărușilor – acum Bulevardul Tomis.

Amintirile astea stau de veghe alături de fotografie. E vară, ies în curtea acestei case, pe care am refăcut-o. Grădinița mea e plină de flori, într-o curte pe care bunica a îngrijit-o mult...

Scot din magazie o grămadă de obiecte, cu gândul să scap de lucruri inutile... Aud o bătaie în poartă și o voce care mă scoate din poveste – "Abe, vecină... Sokares? Ai nevoie de ajutor? Ceva de cărat?"

Deschid poarta și o văd pe Dușca... e o țigancă din cartier... o femeie mică și îndesată, cu brațe puternice, ce te-ar doborî una-două... Zâmbește tot timpul. Trage după ea un cărucior de metal: "Aoleu, ce m-ai nimerit!" – zice uitându-se la ce scosesem din magazie – "Eu sunt magnetistă, să-ți trăiască neamu’!"

— Ce e aia, Dușco? — Păi, se lipesc toate fiarele de mine... Sunt specialistă! Uite, asta-i aluminiu... asta-i fier... bun, bun – zice ea printre cei 2 dinți aurii – și asta e cupru... inshalah... asta e calitate! — Dușco, dar tu ce fel de țigancă ești? — Ah, doamna, eu sunt hâdâră... musulmancă... neam venit de la indieni... — Care indieni? Poate de la turci. — Să trăiești, boieroaica mea, știi tu multe! Eu sunt țiganca cu șalvari! — Care șalvari, Dușco... că tu acu’ ești în blugi trei sferturi... ce șalvari? — Ah, na, uite ce am pe mine!

Și se pune Dușka pe vorbit, repede: — Abe na, purane, anteri, kaie i pantoi, o babuce... – zici că îmi face outfit check... "Eu sunt musulmancă... știu și țigănește și turcește... înțeleg și machidonește... că băiatu’ l-am făcut cu un machidon!, n-am fost cuminte..."!

Brusc, îmi amintesc de una dintre traumele copilăriei, când bunica îmi spunea: "Eh, se vede că nu ești cuminte, că te-au luat de la țigani pe un ciur de mălai..." "Care țigani?" o întrebam. "Ăia cu șalvari, care trec cu căruțele cu coviltir de la Babadag și strigă: Sticle goale cumperem! Feare vechi! sau Ia la coarne, ia la coarne!"

Mă întorc spre Dușca, care nu ratează momentul să-și încarce căruțul cu ce găsește în magazia mea, apoi apucă o mătură și, vitejește, începe să-mi măture curtea...

Căldura mă moleșește. Dușca își șterge transpirația cu basmaua de pe cap... — Cum se zice la basma? — Çimber... Dă-mi la mine un pahar de apă?

Stă tacticoasă și privește cerul, își freacă mâinile muncite și radiază de viață și bucurie... Îi întind paharul în care am pus gheață, o frunză de mentă. — Ah! Doamne, coctail pentru mine... să-ți fie viața frumoasă, doamna mea... sănătate și virtute... să ai bani și cine să te... iubească! asta e viața... să te strângă-n brațe bărbatul... ah, ah, ah...

Ochii îi sclipesc negri în chipul tuciuriu, care are ceva aparte, un vino-ncoace... Răzbate o pasiune din sângele ei aprins, la flacăra neamului ei de hâdâri...

O întreb așa, într-o doară: — Tu ai șalvari? Ai salbă? — Sosten, singiri? Inshalah... originale am, de la mama... da’ nu le pun decât la bairam... că mă încurcă la muncă... — Vai, Dușco, unde muncești? — La trei scări de bloc fac curat... Ah, că uitasem! Am un radio de-ăla vechi, mi l-a dat o vecină, că se mută... și m-am gândit la dumneata, că am auzit că-ți plac vechiturile... și mie metalele...

Și se pune pe un hăhăit sănătos, în care i se văd dinții albi și aurii deopotrivă... — Păi, hai pe la mine, vecină, îți arăt și șalvarii...

Stau blocată de așa invitație... ce-ar fi să mă duc... curiozitatea mă împinge... — Bine, Dușco, vin... Du-te înainte, că vreau să-mi iau aparatul, să te fotografiez... — Ațio de bles devla, devla , dă-i la mine o poză frumoasă, pun pe Facebuc

Ocolesc două case și întrezăresc o poartă mare de fier... e proprietatea unui interlop, acum bolnav, care a lăsat-o pe ea să aibă grijă. Curtea e plină de lucruri aruncate, dar și ordonate, după cum i-a trăsnit prin cap... Casa e, de fapt, o coșmelie.

— Poftiți, poftiți! —

În prima cameră, întunericul a îmbrăcat totul. Bâjbâi! O văd pe Dușca în a doua cameră, prin spațiul ușii, în lumina unei veioze fără abajur... Așezată turcește în pat, trage dintr-o pipă... ca la fotograf...

Are, într-adevăr, niște șalvari largi și o bluză din același material... alb, dar modern, cu fir argintiu, cu flori negre. Pe cap însă are o basma frumoasă, cu niște bănuți ce atârnă pe frunte – pare chinezească... ca și lanțurile de la gat. — Dușco, m-ai dezamăgit... parcă ești îmbrăcată de la China Mall... Dar postura ei, posingul... e de revistă! Hai, că-ți fac o fotografie frumoasă. Mă așez și mă concentrez, și declanșez... Zic în gândul meu: "Uite-așa va avea băiatul ei o amintire..." – cum am eu cu bunica mea...

În spatele meu, ceva se mișcă după ușă. Încremenesc. Un mârâit îmi provoacă un nod în gât. Din trei pași ajung la poarta mare. Acum văd ce scrie cu litere strâmbe: "Dușca Iusein! Câine periculos."

Aud în spatele meu: — Abe, vecină, e Jessie a mea!

Cu coada ochiului o văd... un Cane Corso uriaș... — Nu te speria, inshalah... să-ți trăiască neamu’... Te aștept cu poză, abe vecina!