"Dacă ești cuminte, facem scrisu’ de pe munte" promite o mamă-turistă arătându-i în zare cu degetul copilului prea mic pentru o astfel de ispravă de vitejie. Este duminică după-amiază, suntem în dricul verii și târgul de carte se stinge și se strânge trist, nici reducerile de ultimă oră nu mai conving turiștii de pe strada Republicii, instalați burghezește pe terasele restaurantelor la tochituri și papanași, să cedeze ispitei de a mai lua ceva literatură estivală. Nu sunt convinși nici turiștii care mai tândălesc cu o casată în mână. Tânăra mama își lămurește lapidar copilul, își convinge și soțul să facă o plimbare și ei, acolo, la "scrisul de pe munte", la "litere" cum le spun brașovenii get-beget sau parveniți.

Acum ceva mai mulți ani, când am venit prima dată în Brașov, o prietenă alergătoare m-a ademenit la o alergare de recunoaștere de traseu: "Hai la litere!" Urma un semi-maraton și eram neofită, tare neofită. În mintea mea de filolog, în jargonul nostru, "la litere" însemna natural la Facultatea de Litere. Dar n-am comentat nimic, să nu-mi iasă vreun blondism, și am pornit curioasă la drum. Am luat-o gospodărește "pe sub Tâmpa", altă sintagmă enigmatică în poetica geocritică a orașului, contaminată tot filologic-amuzant de analogia paronimică Tâmpa-tâmpla. Am zâmbit complice de teama vreunui alt blondism și am purces la drum cu gândul la André Gide, care ne îndemna stoic acum mai bine de o sută de ani, el însuși bântuit, dar spirit afișat senin, să ne urmăm calea cu acribie, numai să fie în urcare.

A fost iubire la prima vedere pe cărările de munte bătătorite de zeci de mii de cățărători, pe cele douăzeci și cinci de serpentine construite de Ocolul silvic la început de secol XIX, care se învârtoșează pe vreo trei kilometri, sunt care mai gheboase, care mai line, care mai abrupte și mai alunecoase, ca oamenii. Bucuria șade la poalele Tâmpei, am mai scris-o și o repet. Trei sferturi de ceas de urcare cu antren, de urcare întru bucuria de a ajunge în vârf, la o mie de metri, de a descoperi de două ori chipuri ale orașului, în belvederi promițătoare de o Marea Panoramă a orașului, care îți cuprinde ea privirea, o ține captivă, îți ia trupul și ți-l făgăduiește dumnezeirii, îl ridică deasupra tuturor necazurilor și grijilor. Ai ajuns "la litere", șase bețe albe de șase metri se înfig în dreapta ta și-ti fac cu ochiul, oarecum hollywoodian. Cât e de benefic scrisul de pe munte, cât e de motivant scrisul la munte! Îl respir și îl inspir, el mă inspiră și mergem tovărășește mai departe.

De atunci, le știu pe de rost ca pe-o poezie dragă, le recit ori de câte ori vin în Brașov, uneori chiar săptămânal, le număr în pace și cu împăcare, așteptând, ca pe-un ibovnic la ceas de taină, cele două luminișuri. Recompensa vine în vârf, panorama unică a unui oraș transilvan care, de sus, pare odihnit, cu perna de acoperișuri cărămidate trasă pe cap, puzzle de țeste teșite, dar frumoase pentru că sunt neregulate. O minunăție care-ți taie respirația ca să ți-o înapoieze generos înzecit, să-și dea forță și încredere în tine, pentru că urmează și coborârea. Pe Treptele lui Gabony, altă încercare pentru cei mai temerari sau mai domoli, muntele e bun cu turiștii nepricepuți sau nepotrivit echipați, cu bunătate deci, pe Șaua Tâmpei.

Dacă ești cuminte, vine și recompensa, înveți scrisul, buche cu buche, literă cu literă, litere de-o șchioapă (mergi la un alt obiectiv de neratat – Prima școala românească unde tiparnița lui Coresi se tânguie...), mai apoi litere mari, scrisul cu majuscule se întrece cu literele gotice precum Biserica Neagră.

O "gălăgie" de litere or să formeze un alfabet frumos, al ideilor aerate acolo sus, "la litere", vor declanșa "les affres du style" flaubertiene, o gălăgie de idei vor zăngăni ca o "gălăgie de bani" cum se spune în limbajul dâmbovițean, dar mai ales te ucenicește într-ale scrisului, la munte sau pe munte, scrierea cu minusculă carolină, uniciană șerpuiește timid prin gândul care s-a făcut text, textul care s-a țesut din fraze, frazele din cuvinte, cuvintele din silabe, îngemănări aleatorii de... litere. Iubesc litere, le scrijelesc zilnic în memoria mea, ce brazde frumoase or să dea când textul se face trunchi verde, copac înfloritor, capătă trup de discurs și discursul devine respirație eliberatoare.