Cu foarte mulți ani în urmă, pe când eram frumoasă și tânără, am citit o carte, pe care de atunci o port cu mine tot timpul.

Personajele ei m-au învățat multe despre viață, poate la fel de mult cum m-a învățat viața însăși. Cel mai mult, de acolo, am iubit două personaje feminine, pe Vorvorence, mamă și fiică. Una o slujea pe cealaltă, erau diferite, dar amândouă pline de dispreț, iar timpurile pe care le-au trăit le-au făcut și mai puternice. Bunătatea sufletească le era străină și nu le-ar fi împlinit. Le văd și acum în fața ochilor, îmbrăcate după moda secolului în care au trăit, cu crinoline și cu fâșii de dantele la gât și la mâini. Vorvoreanu-mama purta rochii de tafta cu luciri de ape, era voinică, avea brațele albe și groase, acoperite de mâneci bufante.

Ochii îi erau verzi, frumoși, iar fața începuse să aibă pliuri, devenea cutată și aluneca puțin spre o bărbie dublă. Era o femeie blondă care încărunțea. Iubea banii, luxul, puterea și intriga.

Când s-a îmbolnăvit, nu a mai știut ce poate face cu golul sufletesc pe care îl păcălise toată viața.

În schimb, Vorvoreanu-fiica purta rochii din catifea ca frunza ofilită, strânse pe talie sus, lungi până în pământ, cu guler înalt de dantele, cu mâneci ce fluturau la orice mișcare. Și mai purta și rochii de mătase neagră, cu broderie roșie pe piept și în talie. Ochii îi avea la fel de verzi ca ai mamei, dar nu sclipeau pe o piele albă ca laptele, ci pe o piele brună. Cel mai mult îmi plăcea imaginea ei când își încheia botinele cu nasturi de sidef. Era grațioasă și noi știm că nu orice femeie e grațioasă. Pe cap aveau amândouă pălării mari, largi de tot, încărcate cu pene de struț.

Vorvorencele purtau bijuterii vechi și erau gătite ca niște fanarioate.

Aveau mâinile împodobite cu inele, cu briliante trandafirii, diamante cu fulgere, smaralde de un verde nepământesc. La gat își atârnau coliere încadrate în perle mici. Broșe de aur cu rubin, cercei, mahmudele, toate le erau prietene.

Adeseori, iarna, își îmbrăcau umerii cu blănuri vechi de lutru, iar pe cap își puneau șaluri negre brodate. Se purtau ca niște stăpâne, aveau educația lumii bune a secolelor trecute și priveau oamenii cu ură.

Vorvorencele au trăit în zbucium, doar luxul le făcea puternice, iar de murit, au murit sărace si singure.

Pe ele le-am iubit cel mai mult din literatura română, deși nu înțeleg de ce, nu semănăm.