Revistă print și online
— Să-i păstrezi de buni, mamă, că nu mai am bani să-ți iau alții!
Așa îl sfătuise ca un avertisment maică-sa într-o după-amiază când, sub soarele greoi al amiezii, îi așeză în brațe perechea de adidași care, pentru el, pentru copilul de nici 10 ani, păreau accesoriul ce avea să îl scoată din anonimatul găștii de la bloc.
— Da, mamă, așa am să fac! Îi păstrez de buni. Doar la școală îi iau și nu o să joc fotbal cu ei. Promit. Sunt foarte frumoși!
În vacanța aceea de primăvară, Mihai simțea că ceva este nou cu el și nu erau adidașii luați de maică-sa. Era acum "băiat mare", cum îl alinta unchiul când îl vizita dimpreună cu taică-său doritor de un șpriț rece și gratis. Terminase patru clase, era deja clasa a cincea, iar asta o simțea ca pe o datorie de viață să fie "băiat mare". Și încerca să o arate tuturor, mergând mai apăsat și rupând indiferent câte o frunză din gardul micilor grădini de lângă blocuri, așa cum văzuse el că fac adulții când vor să pară interesanți. Așa simțea că arată tuturor că de acum el nu mai este copilul cu cheia casei atârnând de încuietoarea ghiozdanului ce părea uneori prea mare, iar alteori prea neîncăpător. De acum, avea dreptul să poarte cheia în buzunarul pantalonilor. Buzunar cu fermoar, e drept, dar tot buzunar se chema. Și asta, cel puțin asta, îi oferea dreptul să considere că a luat sfârșit copilăria și că fără doar și poate va deveni la fel ca frac-su: liber să colinde cartierele și să își construiască propriul destin.
Adidașii stăteau pe holul îngust al apartamentului lângă celelalte încălțări prăfuite și parcă le făceau în ciudă cu albastrul lor strălucitor și nou, iar dungile portocalii de pe margini aruncau priviri de îngâmfată superioritate. Mihai ar fi fost în stare să doarmă cu ei, așa îi erau de dragi. Și mai avea mult, încă o săptămână, până când să poată să îi poarte, de buni, la școală, așa cum îi promisese mamei. O săptămână de grea așteptare în care orgoliul său nu își găsea suficientă împlinire. Îi purta prin casă când ai lui nu erau prezenți și își închipuia fața pe care o va face Vali când îl va vedea cu asemenea încălțări și, mai ales, ce va spune Tatiana... Ei, da, Tatiana era o poveste ce îl făcea uneori să uite de multe din jurul lui și chiar de promisiunile făcute părinților. Se știau de o viață! Nu foarte lungă, așa e, dar era viața lor de foști copii ce își căutau o lege a vârstei și o explicație pentru toate cele noi câte li se întâmplau.
Și de aceea, în dimineața când, rămas singur acasă și toți vecinii lui ieșiră în spatele blocului, inundând conductele de termoficare cu râsetele și țipetele lor, Mihai decise că este momentul să-și dovedească lui, dar mai ales lor, că este îndeajuns de mare pentru a lua și de a-și asuma decizii. Își puse repede tricoul cu Abba, rămas prea mic pentru a fi purtat de fratele lui, se aruncă în pantalonii scurți pe care maică-sa îi cususe cu o seară înainte și se opri pe hol. Adidașii sclipeau de nerăbdare și tentație. Se uită la ei și își aduse aminte: "Să-i păstrezi de buni, mamă..." Se aplecă și, după ce își trase șosetele din care un deget îi spunea mereu "bună dimineața", se încălță cu vechii lui teniși ce purtau urmele tuturor mingiilor lovite și ale tuturor pomilor urcați în grabă să nu-l prindă stăpânii la furat de cireșe. Apucă rapid cheia și deschise ușa micului lor apartament ce mirosea întotdeauna a vanilie și alte mirodenii pe care mama lui le amesteca în mod magic duminica pentru a face minunatele ei prăjituri. Deschise ușa exact când Tatiana cobora scările în fugă spre jocurile încă inocente ale celorlalți copii ce o așteptau nerăbdători. "Vino și tu" îi strigă fata indiferent și se făcu nevăzută prin ușa din spatele blocului. "Vin", șopti el, mai mult pentru sine, și se întoarse pe călcâie înspre locul în care știa că îl așteaptă adidașii cei noi. Se încălță rapid, construindu-și zeci de proiecții cu ochii fetei sclipind de bucurie. Încuie ușa, îndesă cheia în buzunarul cu fermoar și fugi și el spre locul în care știa că va fi admirat de toți pentru noile sale încălțări, dar, mai ales, pentru curajul de a le purta la joacă în acea frumoasă zi de primăvară timpurie.
Ajuns în grupul gălăgios al copiilor, aștepta reacția acestora. Dar ea întârzia să vină. Își întindea picioarele, se uita prelung în pământ, vorbea tare, dar nimeni nu părea impresionat de albastrul brăzdat de dungile portocalii ale adidașilor lui. Nici ea nu observa, ba mai mult, părea nici să nu aibă timp pentru el, căci magazinul de păpuși avea nevoie de vânzător, iar Tatiana își dorea mereu acest rol.
"Facem un fotbal?" se auzi vocea stridentă a lui Sebi din spatele conductelor de termoficare, iar chipul lui zâmbea de după o minge ieftină de cauciuc pe care o ținea în mâini ca pe un trofeu. "Haideți, facem?" Toți băieții fugiră spre terenul lipsit de iarbă pe care praful era stăpân în zilele toride, iar când ploua lăsa loc unui noroi din care cu greu cineva putea să iasă cu ambele încălțări în picioare. Dar acum era cald și soarele mângâia grijuliu obrajii băieților ce alergau și țipau după acea minge galbenă pe care vreun părinte mărinimos plătise 35 de lei la librăria din capătul străzii. Adidașii lui Mihai alergau și ei, purtându-l pe băiat în norul de praf ce devenea din ce în ce mai mare. Simțea cum zboară cu noile sale încălțări și acum nu-i mai păsa nici de privirea ei și nici de invidia lui Vali și nici de faptul că dungile portocalii nu mai zâmbeau la fel de strălucitor ca pe holul apartamentului. Zbura! Și mingea îl asculta ca niciodată. Șut! Și sfera de cauciuc se desprinse de șireturile negre într-o voltă ce îi făcu pe ceilalți băieți să țipe de admirație. Și tot atunci se auzi un alt strigăt: "Mihai!"
Mama lui se întorsese mai devreme de la serviciu și îl privea tăios de dincolo de norul de praf ce începu să se aștearnă cu o lentoare aproape dramatică. Băiatul se apropie, privind rușinat și temător în pământ. Pașii lui mici erau conturați de o pereche de adidași murdari și triști ce purtau cu ei semnele unei înfrângeri mai mari decât cea din jocul băieților. Sunetul palmei ce îl lovi peste obraz îl ameți mai mult decât dojana mamei care nu înceta să îi aducă aminte de promisiunea făcută. Acel sunet care îi aminti că nu este nici puternic și nici atât de mare pe cât ar fi crezut.
Conferențiar dr. în științe filologice și critic literar, este preocupat de imagologie, fiind autorul a numeroase studii și articole de specialitate. Opera sa de referință este Ocheanul balcanic. Privire asupra imaginarului literar in opera lui Mateiu I. Caragiale (2009). Preocupat de fenomenul cultural actual, este implicat în evenimentele curente și în presa de profil.