3 august 2025

În 21 august, merg la Teatrul Maghiar, la spectacolul Orașul nostru, regizat de Jesca Prudencio. Azi, după ce am citit piesa lui Thornton Wilder, mi-am amintit câtă dreptate are Proust când afirmă că ne trăim viața asemenea unor copii care, "în optimismul lor, pesimist, cred că tainele vieții, ale dragostei, ale morții le sunt oprite, că nu iau parte la ele, și doar mai târziu îți dai seama, cu dureroasă mândrie, că în decursul anilor ai fost strâns lipit de propria ta viață" (Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Fugara, vol. XI, Editura Minerva, București, 1974, p. 148). Însă copiii din orășelul Grover’s Corners sunt cu totul deosebiți, pentru că își ascultă inima. Nu am mai citit de mult o poveste de iubire atât de frumoasă și atât de tristă! George Gibbs și Emily Webb sunt colegi de școală și vecini. La un moment dat, George se apucă de baseball și nimic altceva nu pare să-l mai intereseze. Într-o zi de iunie, de la sfârșitul clasei a unsprezecea, George este ales președintele cursului inferior, astfel încât anul viitor va ajunge președintele cursului superior, iar Emily primește funcția de secretară și casieră a clasei. George se oferă să-i poarte lui Emily cărțile până acasă. Își ia inima în dinți și o întreabă pe Emily de ce s-a purtat ciudat cu el în ultima vreme. Emily îi răspunde că pare grozav de îngâmfat de când este tot mai preocupat de sport. Cei doi discută ca doi oameni mari despre perfecțiunea caracterului, iar posibilitatea ca George să plece din oraș la studii este punctul de plecare al unei decizii majore, care le va marca amândurora destinul. George o invită pe Emily la o înghețată, mărturisindu-i că are încă un motiv de a sărbători, pe lângă faptul că amândoi au primit funcții importante în clasă, și anume acela că are un prieten care îi spune toate lucrurile pe care trebuia să le audă. George nu-și amână examenul de conștiință și, ascultând glasul inimii sale, se hotărăște să nu se mai ducă la facultate în alt oraș, realizând că e mai important să găsești o persoană care ți-e dragă și căreia îi ești drag. Toată această scenă din actul al II-lea este pur și simplu un fragment de basm. În Grover’s Corners, tinerii se căsătoresc imediat ce își termină studiile, și de obicei nu-și părăsesc orașul natal. Wilder ne vorbește cu blândețe, dar foarte limpede, despre o viață simplă, bazată pe valori și tradiții, de care ne simțim tot mai înstrăinați. Viața în marile orașe este complicată, fiindcă nu se mai desfășoară după ritmurile naturii. Suntem destul de uimiți atunci când domnul Webb ne înștiințează că în Grover’s Corners nu prea există viață culturală, dar oamenii au parte de o mulțime de alte plăceri, cum ar fi privitul muntelui dimineața, observarea păsărilor și a schimbării anotimpurilor. Our Town se poate sintetiza prin zicala home is where the heart is. Versiunea lui Gombrowicz sună astfel: "Aflați că acolo unde privirea unui tânăr își descoperă ursita în ochii unei fete se creează patria" (Witold Gombrowicz, Jurnal, Editura Univers, București, 1998, p. 90). George și Emily sunt doi tineri foarte maturi pentru vârsta lor, dar și curați la suflet. George are o fire atât de nobilă, încât renunță la cariera de sportiv, pentru a-și întemeia o familie cu Emily. Asemenea părinților, George și Emily se căsătoresc tineri și rămân împreună până când moartea îi desparte. Publicul zilelor noastre este intrigat de faptul că atât doamna Webb, cât și doamna Gibbs, ca mame a doi copii, gătesc de trei ori pe zi, nu au avut niciodată vacanță de vară, se ocupă singure de gospodărie și nu au suferit niciodată o cădere nervoasă. Cum este cu putință? Wilder preia ultimul vers din poezia lui Edgar Lee Masters, Lucinda Matlock, și anume "It takes life to love Life", astfel încât Regizorul tehnic, personajul care ne însoțește pe tot parcursul sejurului nostru în Grover’s Corners, ne oferă explicația: "Trebuie să iubești viața ca să trăiești și trebuie să trăiești ca să iubești viața..."

4 august 2025

Good morning, Grover’s Corners! Azi m-am întrebat în ce zi din trecut aș vrea să mă întorc, dacă aș avea prilejul să mă întâlnesc cu Regizorul tehnic, acest vrăjitor care face posibil imposibilul. După căsătoria lui Emily cu George, Regizorul tehnic ne poartă înapoi în timp, în acea zi de iunie când George se oferă să-i ducă lui Emily cărțile în drumul spre casă și când amândoi își dau seama că sunt sortiți unul altuia. Atunci, Regizorul tehnic devine domnul Morgan, vânzătorul de înghețată, și-l păsuiește pe George, care nu are destui bani la el. Ba chiar îi acordă zece ani, nu cinci minute, cât îi cere George. Tot Regizorul tehnic e cel care ne dă ocazia să asistăm la pregătirile de nuntă, ca mai apoi să preia însuși rolul preotului în fața căruia își depun jurămintele Emily și George. Emily se stinge la nașterea celui de-al doilea copil. Regizorul tehnic ne conduce în cimitirul din oraș, unde doamna Gibbs ocupă deja un loc de veci. Atât Emily, care nu s-a obișnuit cu noul statut, cât și doamna Gibbs, sunt capabile să-i vadă și să-i audă pe cei vii, veniți în cimitir la înmormântare. Emily se simte încă legată de lume și simte că se poate întoarce printre cei dragi. Doamna Gibbs o avertizează că va fi dezamăgită, sfătuind-o ca măcar să-și aleagă o zi oarecare. Regizorul tehnic aprobă dorința lui Emily, precizând că nu doar va trăi acea zi, ci se va putea observa pe sine trăind-o și cunoscând viitorul. Retrăindu-și trecutul, Emily are brusc revelația tuturor bucuriilor, aparent neînsemnate, din care se compune viața noastră. Miracolul de a fi în viață înseamnă orașul natal, părinții, florile mamei, mâncarea și cafeaua, rochiile călcate, băile fierbinți, somnul și deșteptarea. Wilder ne sugerează că arareori suntem conștienți de toate acestea în timpul vieții, și că doar unii muritori, sfinții și poeții, sunt în stare, uneori, să aprecieze clipă de clipă lucrurile simple. Prin carpe diem, noi, oamenii, înțelegem lucruri diferite și nu e deloc ușor să trăim mereu după sfatul lui Marcus Aurelius: "Făptuiește, vorbește și gândește totul, ca și cum s-ar putea să părăsești viața chiar în această clipă" (Marcus Aurelius, Către sine, Editura Minerva, București, 1977, p. 86). Lecția lui Wilder este tocmai acest carpe diem stoic, care constă în a trăi ca și cum am putea pierde totul într-o clipită și a ne bucura mereu de tot ce avem. Fericirea se află în prejama noastră, atât timp cât încă putem privi toate fazele lunii, fără să uităm că "murim în fiecare zi, pentru că în fiecare zi pierdem o părticică din viață și, chiar atunci când suntem în creștere, viața noastră descrește" (Seneca, Scrisori către Luciliu, Editura Științifică, București, 1967, p, 66). Citind ieri piesa, m-am gândit la cât de important este să trăim având mereu constant în fața ochilor minții un scenariu diferit, sub formula ca și cum: "Ar trebui să ne gândim la fiecare mort ca și cum ar fi trăi și la fiecare viu ca și cum ne-ar despărți moartea de el" (Ernst Jünger, Pagini din Kirchhorst. Coliba din vie. Ani de ocupație, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 518).

13 august 2025

Săptămâna trecută am făcut rost dintr-un anticariat de un volum cu două proze de Wilder, fără să mă fi interesat de subiectul lor. Cât de inspirată am fost! În nuvela Femeia din Andros există o parabolă cuprinzând experiența de retrăire a propriului trecut pe care o traversează Emily. Aflându-se în pragul morții, un erou îl cheamă pe Zeus, care îi rămăsese dator pentru un mare serviciu îndeplinit în timpul vieții. Eroul îl roagă pe Zeus să petreacă încă o zi pe pământ. Mai întâi, Zeus refuză, tulburat, dar se lasă în cele din urmă înduplecat, cerându-i ajutorul fratelui său din regatul morților, Hades. Acesta este la rândul său tulburat, sugerându-i eroului că a te întoarce printre cei vii după moarte presupune "condiții dureroase și greu de îndeplinit". Eroul stăruie în hotărârea sa, iar Hades îi permite să se întoarcă în ziua cea mai puțin bogată în evenimente, după cum ceruse eroul. Aici apare întocmai trecerea de la neființă la ființă din Orașul nostru, deoarece eroul "trebuia, însă, să cuprindă în conștiința sa două persoane – pe participant și pe spectator; participantul care acționează și spune cuvintele rostite cu atât de mulți ani în urmă, și spectatorul care prevede sfârșitul" (Thornton Wilder, Femeia din Andros, Editura Univers, București, 1983, p. 162). Întocmai ca Emily, eroul retrăiește o zi din adolescență, puțin bogată în evenimente, iar amara învățătură este aceeași: ființele umane nu știu să aprecieze decât în mod intermitent darul de a fi în viață și de a fi împreună. Regizorul tehnic îi confirmă lui Emily că oamenii – cu excepția sfinților și a poeților, uneori − nu sunt capabili să prețuiască fiecare minut pe care îl trăiesc. Tot astfel, eroul din parabolă înțelege că "și cei vii sunt morți și că putem spune că trăim numai în acele momente în care inimile ne sunt conștiente de comoara noastră; și asta pentru că inimile nu sunt destul de puternice pentru a iubi în fiecare clipă" (Idem).

Ne îndreptăm cu mare viteză spre moarte, dar nu suntem nici actorii perfecți, nici spectatorii perfecți în spectacolul singular al existenței noastre pe acest pământ. Wilder lansează o meditație asupra condiției privilegiate a actorului, a cărui artă implică o anumită formă de cunoaștere profetică, indisociabilă de o experiență diferită a timpului, circumscrisă în spațiul scenic. Darul supranatural acordat lui Emily și eroului mitic ne sugerează că actorul și spectatorul din noi ar trebui să intre în dialog pentru a descoperi sensul vieții, eliberându-ne din acele "mici cutii" în care trăim închiși. Comentând un fragment din Plotin, Julius Evola arată că prin "conștiința reînnoită hermetic", omul luminat se opune fatalismului, viitorului previzibil, determinând el însuși evenimentele lumii exterioare: "Cunoașterea pe care el [omul superior] o are despre viitor, așa cum i-o atribuim noi, nu seamănă deloc cu aceea a ghicitorilor, ci este precum a actorilor care au certitudinea a ceea ce va urma: și acesta este cazul celor ce sunt pe deplin stăpânitori. Pentru ei nimic nu este nedeterminat, nimic nu este incert. Hotărârea lor rămâne așa cum era în prima clipă, judecata lor este atât de fermă în privința lucrurilor viitoare pe cât de exactă le este vederea în privința lucrurilor prezente..." (Plotin, Enneade, II, ii, 9; IV, 12, apud Julius Evola, Tradiția hermetică. Simbolismul ei, doctrina și «Arta Regală», Editura Humanitas, București, 1999, pp. 233-234).

22 august

Aseară, la ora 18:59, a început să-mi bată încet inima, așa că am intrat în sala Studio a Teatrului Maghiar ca și cum aș fi primit deja spectacolul în dar. Departe de a-mi diminua plăcerea, faptul de a fi citit piesa înainte de a vedea spectacolul m-a făcut să mă bucur și mai mult de el, iar inventarul de surprize a fost pe măsura așteptărilor. Simpla lectură nu ne poate garanta emoția pe care o trezesc ființele în carne și oase care dau viață personajelor. În mod simetric, spectacolul debutează și se încheie cu o imagine a lumii de dincolo concepută ca o saună, unde muritorii ajung să se relaxeze și să mediteze. Jesca Prudencio și-a asumat curajul de a face apel la minimalism și la pantomimă, invitându-ne astfel să efectuăm acel exercițiu de imaginație rezumat prin sintagma ca și cum pe care mi l-a evocat lectura piesei lui Wilder. Obiectele invizibile pe care le mânuiesc protagoniștii vorbesc de la sine despre efemeritatea lumii, confirmând un adevăr biblic: "Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră" (Evanghelia după Matei, 6:21). Suprapunerea anumitor scene, dispuse alternativ în textul dramatic original, ilustrează exemplar o altă idee proustiană pe care am reperat-o în spectacolul Orașul nostru, și anume acel "anacronism care împiedică atât de des ca într-adevăr calendarul faptelor să coincidă cu acela al sentimentelor" (Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Sodoma și Gomora *, vol. VII, Editura Minerva, București, 1970, p. 212). Atât marile evenimente, cât și cele obișnuite, se desfășoară prea repede pentru a ne bucura pe deplin de ele sau de a le desluși rostul. Însă mesajul stenic al spectacolului Orașul nostru este următorul: viața noastră, atât de imperfectă, plină de elemente divergente și greu de sincronizat, este nespus de frumoasă. Bunăoară, un părinte care a muncit noaptea vrea să se odihnească, în timp ce copiii, plini de energie, se hârjonesc și transformă micul dejun într-un spectacol în sine. Suntem elevi și avem teme de făcut, dar suntem îndrăgostiți, așa că preferăm să visăm cu ochii deschiși, admirând luna, iar la fereastră nu există decât un loc unic de unde o putem spiona pe ființa iubită, care la rândul ei este unică. Spectacolul mi-a insuflat speranță prin comuniunea din universul miniatural numit Grover’s Corners, în care fiecare om are menirea sa, esențială pentru armonia și bunăstarea colectivității. Acești oameni sunt minunați pentru că au acceptat rolul de om, pentru că au valori care-i definesc și pentru că, departe de a fi perfecți, încearcă să-și facă datoria și să iubească. Trebuie să existe o Regizoare tehnică (Csilla Albert), plină de bunăvoință și seninătate, insuflându-ți încrederea că totul va fi bine, într-un fel sau în altul. Trebuie să existe două familii cu rădăcini puternice, care nu cunosc monotonia conjugală, precum cea a doctorului Gibbs (Róbert M. Kardos) și a doamnei Gibbs (Csilla Varga), respectiv cea a domnului Webb (Zsolt Bogdán) și a doamnei Webb (Réka Csutak). Trebuie să existe câte un frate și o soră care sunt fie complici la jocuri și pozne, fie rivali, precum Wally Webb (Tamás Kiss) și Emily Webb (Eszter Román), respectiv George Gibbs (Gedeon András) și Rebecca Gibbs (Hannah Daradics). Trebuie să existe o poveste de dragoste înfiripată în cartierul unde ne-am născut. Trebuie să existe un savant ca profesorul Willard (Júlia Láczo), care cunoaște datele demografice ale orașului Grover's Corners. Trebuie să existe un Joe Crowell (Róbert Láczko Vass) care îi livrează domnului Webb ziarul, dar și un Howie Newsome (Anikó Pethő), care în fiecare dimineață le aduce gospodinelor lapte proaspăt. Trebuie să existe un conducător al corului bisericii, un Simon Stimson (András Buzási) care ne amintește că muzica a apărut pe lume pentru a ne delecta, dar și un sergent Warren (Áron Dimény) care să asigure ordinea și liniștea publică.

Orașul nostru este o pledoarie pentru înțelepciunea de a trăi în prezent, conștientizând miracolul invizibil al legăturilor de sânge, al iubirii, compasiunii și solidarității umane. Dacă nemurirea nu aparține condiției umane, avem, totuși, acces, la o anumită formă de nemurire, prin binecuvântarea de a supraviețui în sufletul cuiva drag. Împreună cu echipa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Jesca Prudencio a creat un spectacol vibrant, care ne obligă să ne adresăm întrebări deopotrivă personale și universale, privitoare la casa noastră de pe pământ și la cea din ceruri.