Cum de i se bulucise în minte o asemenea idee?! Doar deschisese șifonierul hotărât să golească niște umerașe, vreo două rafturi, apoi să-și îndese rufele într-o geantă și să trântească ușa apartamentului. Dus să fie! O declarație de bărbat hotărât. Mi-a ajuns, m-am tirat, adio și-un praz verde! Asta, ultima, era chiar vorba ei preferată.

Dar privirea îi zăbovise pe jumătatea ei de dulap, o clipă doar. Și se trezise agățat de fantomele anilor înșirați în spatele amândurora, ca niște containere ticsite cu amintiri.

Rochia de la un botez oarecare, nici nu mai știa pentru ce plod lăsase vreo 200 de euro, bucata neagră de material desenată parcă pe trupul ei, cu linii și acolade rotunjite ușor, în care ea strălucise. Și el se jurase din tot sufletul, cu toată ființa sa de om amețit de numai vreo trei beri, după o sâmbătă întreagă petrecută la muncă: te sorb din priviri. Nu mă pot uita în altă parte. Niciun alt decolteu nu mă frige așa!

Bluzele colorate, cu mâneci scurte și imprimeuri pe care el le compara cu tricourile de fotbal din divizia secundă, pe când ea spunea că sunt art deco sau à la Audrey Hepburn ori Kardashian cu sclipici.

Câteva perechi de pantaloni care o teleportau în alt film. Căpăta un alt soi de autoritate, de ziceai că are cravașa lipită de picior și-o să izbească din ea în orice clipă. Dar adevărul e că nu hainele o schimbau, nu reprezentau vreo mască. Doar și dezbrăcată zbârnâia de forță. O forță care devenea încăpățânare, gelozie, nervi, cărbuni încinși, aer irespirabil, iar cuvintele ei se transformau în ghiulele izbite în căpățâna lui.

Pufni la ideea stupidă care-i trecuse prin minte, fix înainte de a se gândi la cascadoria asta caraghioasă.

Își zise, cu ochii încă agățați de garderoba ei, că poate e mai puternică. Ca să se contrazică singur, necheză ca un armăsar, ca un gangster care nu mai vrea să aștepte încă o zi după dobândă și-apoi se trezi că-și dă tricoul jos și apucă de pe un umeraș cămașa ei albă, din materialul acela fin, care sclipea sub o lumină puternică. N-avea cum să-i vină, deși nu era vreun individ pe modelul cefelor late care sprijineau ușile în cluburi. Dar măcar să-i lase amintirea asta: o cămașă lărgită, descusută, terfelită. Nu era el omul mesajelor lacrimogene, nici al discuțiilor prea lungi despre mlaștina apoasă din spatele propriilor pleoape. Iar despărțirile trebuiau să fie declarații dure. Sau cel puțin asta credea, așa își făcea curaj.

Materialul era plăcut la atingere și păstra o răcoare crudă care-ți dădea încredere. Băgă mai întâi mâna dreaptă, apoi întinse cămașa și-și îndesă în burlanul îngust și celălalt braț. Manșetele îi strângeau ambele încheieturi, iar în spate simțea cum pânza e gata să pocnească. Trase de umeri și închise un nasture. Apoi încă unul.

Materialul parcă se opunea, îi simțea strânsoarea, dar goli pieptul de aer și își subție burta. Încă un nasture. Și-atunci, două mâini îl apucară mai jos de coaste, o strânsoare nevăzută care îl făcea să se ridice pe vârfuri și să-și ascută umerii, să iasă cumva din acele degete aprige. Mai închise un nasture doar ca să arate că nu e sperios din fire. Dar tensiunea din spinare, materialul cămășii care pârâia, gata să pocnească, deveni altceva, o apăsare încinsă pe coloană, o cărămidă abia scoasă din flăcări, care-i înroșea plămânii.

Era caraghios și-și spuse: gata! Trebuia să se dezbrace. Dar nasturii nu mai ieșeau din găurelele lor, erau cusuți acolo, și-avea două petale de cămașă sudate una peste alta, tot mai strâmte, din ce în ce mai sufocante.

Ochii îi lăcrimau, nu mai putea să respire. Dădu să apuce cu degetele de fiecare fald al cămășii, să tragă, să sfâșie și să dea din nou de aer. Dar pieptul îi era prins într-o menghină, era îmbrăcat în plăci încinse de metal și toată colivia asta nenorocită se micșora. Plămânii îl usturau pe interior, simțea cum pe membrana aceea buretoasă se formau bube care pocneau, poc-poc-poc-poc-poc!

Dădu să-i strige numele. Dar mintea i se încețoșase de la cascadoria asta nenorocită, un bărbat prizonier în haine de femeie, și cămașa îl sugruma, se opunea, lupta cu el.

Trebuia s-o smulgă, dar imaginea ei pe scenă, la acea petrecere de Crăciun la care purtase cârpa asta sau una asemănătoare, îl înțepa fix între ochi. Era mai puternică, mai deșteaptă, mai talentată. Toată încăpățânarea ei țintea lenea, delăsarea, lipsa lui de implicare.

Asta era. Aleluia. O iubea. Se așternea singur la picioarele ei. Doar să scape din arșița cămășii, să evadeze. Urla mut, striga neauzit, și toate notele zbieretelor sale îi pocniră în privire, în mii și mii de bobițe roșii. Zeama ființei sale se scurgea, mai era doar o spumă de bere care se usca pe tejgheaua unui bar ponosit.

Doar să nu pătez naibii materialul, se mai auzi ecoul ultimului gând lucid prin șifonierul gol al conștiinței sale.