De cele mai multe ori, personajul pășește în imaginația noastră cu câteva indicii date de autor, pe baza cărora noi desenăm restul.

Astfel, când am citit pentru prima oară "Se răspândise zvonul că pe chei a apărut un personaj nou: o doamnă cu un cățel", am văzut o tânără elegantă, cu un câine suplu, poate un ogar, mergând aristocratic pe lângă ea. În nuvela lui Cehov, câinele este spitz alb, dar eu nu cunoșteam pe atunci cum arată spitzul, nu știam că e o pufoșenie mică, așa că am pus silueta unui ogar rusesc în locul lui. Apoi, aflăm că ea este blondă și am imaginat în acord și un ten alb, străveziu, iar părul l-am văzut prins în coadă cu o panglică mare, poate albastră.

Cehov nu spune undeva precis că e frumoasă și nu îi laudă eleganța, dar cu o asemenea intrare în scenă, în mintea celui care citește, anumite detalii se subînțeleg, se aude și o muzică parcă, însoțind personajul. Bine, muzica se aude doar în mintea celui care citește.

Și liniștea poate juca un rol dramatic, câteodată personajul se decupează de celelalte și trimite ambientul în depărtare, iar zgomotul persoanelor din jur se pierde și el. Acum mă gândesc la Anna Karenina și apariția ei la bal. "Pricepu că Anna nu putea fi în liliachiu și că întregul ei farmec consta în faptul că își punea toaleta în umbră, că aceasta nu putea fi vizibilă niciodată pe corpul ei. Nici rochia neagră cu dantele bogate nu atrăgea atenția; era doar un cadru, și nu se vedea decât ființa ei, simplă, firească, elegantă". Tolstoi își așază personajul, pe Anna, pe un piedestal construit din uimirea, invidia sau adorația celorlalte personaje, iar citind jocul de reacții la intrarea ei în scenă, zumzetul mulțimii, muzica orchestrei se pierd, în jurul ei plutește liniștea. Karenina rămâne un etalon al personajelor ficționale elegante, fără a se descrie nimic cu lux de amănunte. Nu e nevoie, cititorul pune el.

Și Gatsby e memorabil prin eleganța lui, la el țin minte o descriere a unor cămăși roz, iar când citeam asta, trăiam încă în socialism, în cea mai gri lume posibilă, și o cămașă masculină roz era mai greu de închipuit decât somptuoasa lui vilă artdeco.

Acum despre personaje vulgare. Sunt multe, cum e și în viața reală, dar ele sunt mai ales vulgare în atitudini, în gesturi și vorbe, și atunci ne imaginăm poate și elemente care să le acompanieze mizeria de caracter. Stănică Rațiu sigur că este urât, gras și asudat în broboane ca de ulei, cu vesta pocnind peste burtă și pantalonii răriți la buzunare. În mintea mea. În roman, este descris având o canotieră, o cravată legată ca o lavalieră și haine prea largi. Dar imaginația adaugă elemente de gros-plan și așa îl reține. Un arivist mitocan transpiră gras.

Dar cel mai vulgar personaj literar pentru mine a fost Abu Casem din basmul Papucii lui Abu Casem din 1001 de nopți, pentru că l-am întâlnit/citit când aveam opt ani. "Se spune că era un negustor bogat și cunoscut în tot Bagdadul atât pentru bogăția sa, cât și pentru zgârcenie, iar papucii lui vechi, scâlciați erau chiar mai celebri decât el. Erau cei mai vechi și peticiți papuci ce fuseseră văzuți vreodată. Nici cel mai amărât cerșetor nu ar fi purtat asemenea papuci." Acum, ideea unor papuci prea mult purtați și transpirați e scârboasă pentru copilul ce eram, când am citit pentru prima oară povestea, parcă îi și miroseam. Nu se spune mai multe despre silueta, figura sau alte haine ale lui Abu Casem. Nici nu e nevoie. Îl văd mic, prăfuit, cu un caftan prea lung și lăsând în urmă un val de miros când trecea pe străzile Bagdadului țăcănind din papucii lui aducători de ghinion. Pierderile și dezastrele financiare ale mizerului negustor le-am citit ca pe o comedie burlescă, o comedie a eșecului, la care îți permiți să râzi cu sarcasm, cu cruzime de copil.