Îl conduci pe Horia până la stația de metrou de la Izvor, pentru că trebuie să treacă pe acasă după pachetul cu cărțile și revistele doctorului Rădulescu, după care o iei la pas spre Cișmigiu. Turnul circular, cu acoperiș conic de la Bulandra, teatrul unde într-o altă viață l-ai văzut pe Henric al IV-lea în pielea lui Marcel Iureș, hoteluri noi, cu nume scurte, ca niște porecle și terase care se înstăpânesc pe trotuar, un "5 to go" înghesuit la parterul unui bloc, promițând cafea de origine la prețuri studențești – și deodată o cotești de pe Schitu Măgureanu pe Gutenberg, spre Sfântul Ilie, biserica ridicată pe movila de pământ care avea să dea numele mahalalei cu smârcuri și mlaștini de altădată, Gorgani. Mașini multe, parcate în lateral, în spic, perpendicular pe triunghiul de verdeață crescută în devălmășie, buruienos, un loc scăpat pentru moment de furia construcțiilor de blocuri de chicinete denumite antifrastic studiouri, blocuri botezate cu fastuoase nume englezești ("Park Residence", "Prestige Gardens", "Heritage Court"), iar peste drum, lângă treptele de marmură, o casă veche, cu etaj și mansardă, năpădită de iederă.

Biserica în care se rugau gardiștii, aceeași unde 200 de preoți au oficiat slujba de înmormântare a ucigașului Moța și a camaradului Marin, căzuți la Majadahonda în primul război născut din ideologie și unde, în scurtul și sângerosul răstimp al statului național legionar, un puhoi de paltoane verzi cu centură (era noiembrie) și cămăși brodate cu zvastici, în frunte cu Ion Antonescu și Horia Sima, s-a revărsat să-și aducă omagiile la ceremonia de reînhumare a Căpitanului, Nicadorilor și Decemvirilor, împușcați cu doi ani mai devreme în pădurea de la Tâncăbești, stă ascunsă acum sub plasa de protecție a firmei de construcții care îi reabilitează fațada. Urmele istoriei s-au șters, cum se șterg toate într-o țară născută în zodia adamismului. Singurele rămășițe din vremea aceea se mai găsesc peste drum de Dâmbovița, pe strada Sapienței, în biserica strămutată de pe Dealul Mihai Vodă în anii altei dictaturi. Acolo, pe pereții pronaosului se zărește și astăzi un Antonescu supradimensionat, în uniformă de mareșal, cu carâmbii cizmei până la genunchi, de-a dreapta patriarhului Nicodim. Ai vizitat biserica ascunsă între blocuri cu câteva zile înainte să pleci din țară.

Un copil nu mai mare de patru-cinci ani iese din casa de pe colț. Părul îi este încâlcit și lipit de frunte, iar dâra albicioasă care i se prelinge din nări îi atinge buza de sus. Își trece curios vârful limbii peste lichidul vâscos, din care gustă puțin, după care-l adună cu dosul palmei și-l împrăștie pe tricoul spălăcit, cu eroi de benzi desenate. Îți aruncă o privire de vătaf – citește în tine, cu o siguranță pe care numai copiii o au, străinul –, după care-și pierde interesul și începe să lovească pietricelele de pe asfalt cu o nuia, repetând loviturile până când acestea încep să execute salturi de purece în lateral. O femeie în capot cu buline, cu față colțuroasă și păr cănit, venind agale dinspre clădirea Primăriei, îi dă ordine câinelui slobozit din lesă ("Rex: cuminte, mamă. Șezi!"), pe care acesta le ignoră cu superbie. Se vede treaba că e obișnuită cu așa ceva, pentru că nu-și mai bate gura cu el. În schimb, când botul câinelui dă să te miroasă, te asigură că ești în afara oricărui pericol: Rex al ei e prietenos și are suflet mare, măcar de-ar fi mulți oameni ca el. Femeia aceea între două vârste, care aduce vag cu frizerița din Pitești care tundea la ea acasă după program și care avea tot așa, un câine mare și bleg (mai avea și un soț bețiv), caută prilej de conversație, dar comunicarea fără rost te obosește și te plictisește. Mergi mai departe, pe lângă parcagiul cu șapcă trasă pe frunte și o țigară în colțul gurii, care-i face semne disperate unui șofer să nu o cotească pe Silfidelor, că nu mai sunt locuri, ci să vină acolo, în dreptul treptelor din spate ale bisericii. "Morții mă-tii de prost" răbufnește când șoferul nu-i ascultă sfatul și face la stânga.

La străpungerea de la blocul Metroul, te oprești puțin. În dreapta, pe cele trei benzi de pe Splai gonesc automobile noi și autobuze turcoaz ale Societății de Transport București, iar gardul de culoarea ruginii care împrejmuiește terenul viran cu vegetație sălbatică din fața blocului e plin de graffitti. Nu înțelegi decât cele câteva inscripții lizibile, adăugate cu vopsea neagră, albă și roz peste literele groase azurii, acum efasate ("Portocala mecanică", "✝Valeria Costin Ploiești" și "Real Tase was here"). Bătrânele case cu etaj de pe Gutenberg, cu uși scorojite și tencuială căzută nu au scăpat nici ele de urme de spray la parter. Numai fațadele posterioare ale Institutului Național al Magistraturii și Arhivelor Statului, refăcute cu termopane de culoarea lemnului de palisandru și date cu var proaspăt, mai păstrează ceva din splendoarea de odinioară a străzii.

Ajungi și în dreptul casei lui Cantacuzino Grănicerul, locul unde obișnuiai să-ți parchezi Matizul verde, micul gigant, atunci când ieșeai cu Corina în Cișmigiu. Lamele buldozerului au făcut-o una cu pământul în vara lui 2010, după ce, cu o lună mai devreme, o echipă de ciocănari năimiți de un dezvoltator imobiliar fără scrupule îi distrusese cornișa, înlăturase marchiza circulară Art Nouveau, scosese ramele ferestrelor și din bogatele decorațiuni interioare lăsase în urmă câteva grămăjoare de stinghii și ipsos. Aceste manevre, pe care organizația voastră și alte asociații le-au contestat vehement la vremea aceea (petiția redactată de Dorian a adunat peste 3.000 de semnături în numai trei zile), au îngreunat clasificarea clădirii – fostul sediu al Mișcării Legionare – ca monument istoric, înlesnindu-i astfel demolarea. Numai justiția poetică, singura în care te poți încrede, căci nu răspunde la comenzi meschine, a făcut ca infamia aceea să nu ducă la nimic bun, așa că și acum în locul proiectatului bloc cu șase etaje și mansardă retrasă se găsește un maidan pe care se parchează contracost.

Așa a fost pe-atunci: se demola în neștire pentru interese private și proiecte edilitare fantasmagorice, care nu aveau să se materializeze niciodată, precum Diametrala Nord-Sud. Din artera gândită să fluidizeze circulația din centrul Capitalei a mai rămas doar studiul de fezabilitate. Traficul a devenit tot mai sufocant, cu toate că au fost rase de pe fața pământului clădiri de patrimoniu, precum Hala Matache sau hotelul Marna, alături de casele simple, negustorești, cu curte interioară de pe strada Berzei. O prietenă de-ale Corinei, care lucra într-una dintre ele, la o firmă de birotică, v-a invitat să mergeți la demolare.

Se întâmpla la sfârșit de ianuarie, cu mai puțin de o lună înainte de cearta blestemată în urma căreia ai hotărât s-o lași în urmă pe Corina și, odată cu ea, lumea care a făcut-o posibilă și în care se simțea ca vântul printre frunze. Era un frig de-ți intra în oase și burnița mărunt. Deși nu trecuse încă de zece, norii cenușii semănau o lumină murdară peste strada pe jumătate știrbă. Printre mașinile parcate pe partea ocolită de buldozere a drumului se mai zăreau petece din zăpada căzută cu trei zile în urmă, amestecată cu praf și nisip antiderapant. Pe lângă foștii chiriași ai spațiului și vecini se aciuaseră o mulțime de gură-cască, unii care se nimeriseră pe-acolo în drum spre piață, alții veniți dinadins, cu aparate de fotografiat la gât, să consemneze momentul. Dafina, prietena Corinei, adusese în rucsac un termos cu vin fiert și altul cu cafea la filtru, din care turna în pahare de unică folosință întinse pe capota unei Dacii galbene. O colegă le împărțea celor adunați acolo, iar aceștia îi mulțumeau plecând ușor capul, unii scăpând și câte un "bogdaproste" căznit. Chibiții șușoteau despre planurile de sistematizare ("erau maghernițe, dar în maghernițele alea au stat oameni"), vecinii povesteau despre Saveta lui Manole, croitoreasa rămasă vădană de tânără ("o femeie bună, pâinea lui Dumnezeu"), pe care toți și-o aduc aminte purtând o broboadă neagră pe cap, și fiii săi nerecunoscători, care după revoluție au aruncat-o într-un azil să pună mâna pe casă, dar nu s-au bucurat multă vreme de ea, căci ăl mare a căzut la pat și a mai dus-o așa doi-trei ani, iar pe frate-său, chioru’, l-a zburat un șofer beat pe trecere, chiar în față la Polizu. Nu a trecut mult și moștenitorii i-au vândut casa unui arab, care a închiriat etajul unei familii cu doi copii, iar la parter și-a deschis un magazin cu blugi și țigări de import. Ai aflat, fără să te intereseze prea tare, că afacerea a mers o vreme, după care arabul a pus lacătul pe ușă. Între timp, au mai fost acolo un centru de închiriat casete video, un magazin de piese auto, o mică alimentară cu ouă și lapte la preț de producător, dar nici ele n-au făcut mulți purici (aici, părerile erau împărțite; unii credeau că nu era vad, căci Gara de Nord e la o aruncătură de băț, alții puneau lipsa de noroc pe seama blestemelor vădanei). Abia firma de calculatoare părea să aibă ceva clienți, și uite că i-a venit și ei rândul.

Când dintr-o dubă cu însemnele firmei de demolare au coborât patru bărbați în salopete reflectorizante, s-a făcut dintr-odată liniște. Bărbații și-au scos din portbagaj echipamentul de protecție și sculele și, înainte să intre în curte, au trecut strada. Voiau să se asigure că nu vor fi probleme. "Noi doar ne facem meseria, nu am hotărât noi demolarea", v-a spus cu glas stins, strângând din buze, șeful de șantier, după care, pe un ton sever, v-a avertizat că ar fi mai bine să vă dați mai încolo, o să se lase cu mult praf. Nimeni nu a zis nimic. Abia mai târziu, când cupa excavatorului a mușcat din peretele lateral, scoțând la vedere cărămida îngustă și stâlpii de lemn ai podului, s-a auzit un murmur prelung, ca un oftat colectiv. Dafina avea lacrimi în ochi, iar Corina, care o îmbrățișa strâns, plângea și ea, deși casa aceea fără ferestre, cu tencuiala înnegrită ca un plămân de fumător înrăit nu însemna nimic pentru ea, nici măcar nu pusese piciorul acolo. Pe măsură ce excavatorul scârma grinzile și podelele, prefăcându-le în maldăre de moloz, tăcerea se învârtoșa, prindea viață, devenea o formă spontană și discretă de protest.

Și acum, în această după-amiază liniștită, când treci pe lângă blocul ridicat în pripă de legionari pe locul fostelor dependințe ale casei generalului Cantacuzino, în vara și toamna lui 1937, cu pietre de la Adamclisi zidite la temelie, îți revin în minte trosnetele și pocniturile dușumelelor, scrâșnetul zidăriei, scârțăitul burlanelor și conductelor, torsul egal al motorului diesel, loviturile surde ale cupei de excavator, norii de praf ridicându-se din moloz după fiecare lovitură și, totodată, ochii înlăcrimați ai Corinei, gustul dulceag, cu arome de portocale și scorțișoară, al vinului care s-a răcit în paharul de plastic și figurile posomorâte ale privitorilor. Trăiești din nou senzația aceea nelămurită, de lume care se năruiește sub ochii tăi, fără să poți să faci ceva, și gândul te poartă la alte sfârșituri, nu mai puțin dureroase.

*

Întâmplări de demult, pâcloase, vagi, scămoșate ca puloverele vechi după multe spălări, pulovere pe care nu te înduri să le lepezi cu toate că nu te mai încap. Le porți prin casă, când nu te vede nimeni, le ții în șifonier cum ții magneții pe frigider și suvenirurile din călătorie pe rafturile bibliotecii, căci și ele tot rămășițe ale unei lumi care nu o să se mai întoarcă sunt. "La țări te gândești, ce-ai străbătut, la chipul și la veșmântul unor femei pe cari le-ai pierdut" – știi acum, pe străduța cu piatră cubică și nume de inginer, când ți se năzar aceste versuri de demult, că Rilke avea dreptate. În van ai așteptat înfrigurat trezirea pietrelor; de-acum s-a făcut târziu, cumplit de târziu.