I se spunea așa pentru că, în ciuda defectului evident, îmbrățișa oameni. Asta era activitatea lui principală. Și chiar dacă cei îmbrățișați mureau, el continua, nu se lăsa învins.

Spunea despre sine, cu o doză de ironie, că seamănă cu pițigoiul mare. Nu la aspectul simpatic al păsării se referea, ci la informația bună pentru concursurile de cultură generală. Puii pițigoiului mare sunt hrăniți, cu rândul, de ambii părinți, care fac și 900 de ture pe zi pentru a le aduce mâncare. Așa era și el: flămând după îmbrățișări, dar niciodată sătul.

E mai lesne de descris prin gesturile și obiceiurile sale. E un fumător înrăit. Mereu ține câte o țigară neaprinsă în gură și trage din tutunul rece. Soarbe concentrat la cine știe ce gânduri și apoi scuipă ciotul pe caldarâm. Abia atunci începe și țigara să fumege.

Merge pe jos, asta e pasiune, dar și sport, singurul pe care-l practică. Molfăie la idei în astfel de plimbări în timpul cărora înșiră zeci de kilometri, vreme în care chipul i se schimbă, grimasele se succed, bucuria e acoperită de furie, apoi de curiozitate, de spaimă, ură, fericire. Și el se tot plimbă fără o destinație anume.

Îi mai place ceva, iar aici urechile sensibile poate ar trebui să se acopere. Îmbrățișătorul obișnuiește să pândească, să urmărească, să dezbrace din priviri. Chipul altuia, vreo grimasă, o eșarfă prinsă anapoda, câte o șosetă ieșită la vedere. Un sân fierbinte, o bărbie avântată, o cravată prea largă. Se agață de aceste detalii, de aceste mici crăpături în care-și bagă degetul și trage, deșiră povestea omului respectiv.

Îmbrățișătorul miroase într-un fel aparte, chiar dacă folosește un parfum obișnuit, vândut chiar și în supermarketuri, aproape de rafturile cu saci de gunoi și odorizante de wc. Un miros care-ți spune: am trecut pe-aici, o să mă ții minte. Parfumul nu e doar iz și atât. Contează cât și cum te dai, cum împrăștii mirosul ăla, cât de cald sau rece ți-e trupul.

Pentru el, senzațiile, întâmplările, cuvintele altuia aveau în primul rând gust și apoi înțeles. Dulceață, aromă, piper, usturime, răceală. Pe toate le simțea în coșul pieptului.

Mai pot să spun despre el că are puterea să zboare, chit că tălpile nu i se desprind de pământ. Tocmai impresiile de mai sus, dulceața ori piperul unei senzații îl propulsează în aer. Uneori.

Și totuși: îmbrățișarea lui omoară oameni. Nu e criminal în serie. Nici sadic, trebuie repetat, întărit cu fiecare ocazie.

Gândurile sale nu se materializau direct în cuvinte. Erau mai întâi sunete nedefinite, hărți ale unor locuri nedescoperite încă. Apoi se închegau în culori, culori cât o enciclopedie întreagă. Și aceste mii de nuanțe căpătau vână și deveneau cuvinte tipărite, păstrând mereu clinchetul multiplelor treceri și metamorfozări.

Îmbrățișătorul mai putea fi descris cu un cuvânt zaharisit, bont, devenit deja clișeu, folosit atât de des încât își pierduse din carne. Îmbrățișătorului i se mai spunea artist!

Și arta adevărată omoară câte ceva din spectator, pentru ca altceva, mai profund, să răsară.

Uneori.