Să fi fost prin clasa a cincea, mă duceam cu mama la oftalmolog, undeva în centrul Bucureștiului. Nu mai țin minte unde, țin minte doar că treceam prin Pasajul Victoriei și-mi cumpăra un sandviș cu șuncă. La intersecția Edgar Quinet cu Academiei, pe colț, unde tronează acum o ceainărie, era un aprozar prin a cărui vitrină se vedeau, în anii ’80, navete verzi de plastic burdușite cu pungi de cartofi prăjiți, mai uleioși ca cei de azi. "Nu-ți iau că sunt vechi, cine știe ce mai pățești", zicea mama, luându-se după privirea mea. "Mergem în Pasaj și-ți iau sandviș!" Era așa de bun gustul pâinii prăjite și cu șuncă (de Praga, oare?) tăiată fin, finuț, mai ceva decât în supermarket, acum. Și într-unul din aceste drumuri, m-am nimerit pe Calea Victoriei puțin mai jos, către Dâmbovița, în dreptul Casei de Modă Venus. În vitrina Casei am văzut rochia de voal, de-un roz pal, de-o mătase triplu voal, cu mânecile în aripă de fluture, curgând delicat până la călcâiele unei siluete subțiri de manechin, cu câțiva bobocei din același material potriviți bine la îmbinarea decolteului. Era frumoasă, proaspătă, fragilă.

Am redescoperit-o mai târziu, dinamică. În filmul The Thorn Birds – Pasărea Spin (1983), tânăra femeie, Meggie Cleary, cobora scara către petrecerea în toi de la parter, atrăgând privirile tuturor, dar mai ales, zădărnicindu-i controlul de sine părintelui Ralph de Bricassart. Rochița era simplă, după posibilitățile familiei de fermieri dintr-o Australie aridă, dar vie, jucăușă, după sufletul celei care o purta, de culoarea rozului prăfuit și cu același boboc de trandafir la decolteu ca cea din vitrină, de demult.

Pentru o vreme, acea rochie a rămas semnul unei iubiri imposibile, dar cu timpul, fantezia mi-a mai sucit-o în culoare și croială. Mi-am dat seama că-ți poți imagina numai ceea ce există, nu neapărat contemporan cu tine.

În filmul Somewhere în Time – Undeva, cândva (1980), Elise McKenna (Jane Saymour) poartă o rochie de mătase, ușoară, de culoarea untului cu fine sclipiri argintii, drapată și decupată în linii frânte cu franjuri, completată de mănuși fine, până la cot, și pălărie de soare. O apariție distinsă și distinctă, specifică modei anilor 1935–1938. O croială fără vârstă, de pe timpul vestalele romane și preoteselor din Grecia mitică, însușită și de dragele noastre doamne în rochiile drapate cu cădere amplă și răcoroasă, plisate sau nu.

Haina face pe om sau omul face haina? Eu aș afirma mai cu tărie a doua întrebare, deși dau crezare și primei. Sophia Loren, în filmul Scandal în Sorrento (1955), improvizează pe ritmuri de mambo italian într-o rochie din tafta roșie. Plină de pasiune, mândră și frumoasă, e feminitatea întruchipată. Extrem de atrăgătoare. În rochia cu decolteu hipnotizant, bretele coborâte pe umeri, talia de viespe și fluturările fustei cu volan înfoiat în ritmuri săltărețe de dans. Rochia, dansul și Sophia sunt un fenomen. "Vezi, asta e ea!", aș spune. Rochia era pentru ea, personalitatea ei crea rochia, nu invers.

Alte îmbrăcări le percep detașat, cu respectul considerației operelor de artă. Mă uit la ele ca la un tablou, ca la o coroană, ca la un tron, ca la un bun prețios. Le simt la o mie de leghe depărtare. Nu au de-a face cu ființa mea. Aparțin altor lumi, altor societăți și așa trebuie să rămână, gândesc.

Așa-i rochia pe crinolină, a Angelicăi (Claudia Cardinale) în scena simbolicului bal din filmul Il gattopardo – Ghepardul (1963). În nuanțe ivoriu, vioriu și fistic pal, festonată cu dantelă pe decolteul decent și pe volanul feminin de spate, decorată cu panglici și fundițe discrete, nu face decât să scoată în evidență, prin contrast, vestimentația elegantă și sobră a prințul Fabrizio Salina (Burt Lancaster), ghepardul unei lumi în destrămare. Rochia e frumoasă și cuminte, religioasă precum societatea care stă să se destrame în torida Sicilie în perioada unificării Italiei din secolul XIX.

Țin minte un roman mai ales dacă-mi plac personajele, dacă îmi devin foarte familiare, dacă împrumută ceva din ființa mea. Veșmintele sunt parte organică a lor, încât nu le pot separa, pentru că nu ar mai fi aceleași personalități care-mi plac. Cum să-l văd pe Casanova fără cămașa lui vaporoasă, din pânză topită, cu mâneci lungi și largi și manșete corolă, substituția feminină în rarele sale clipele de singurătate?

Casanova, cu cămașa neglijent deschisă pe pieptul transpirat, sleit de atâtea nopți nedormite, istorisindu-și cuceririle amoroase, aplecat peste un scrin, la lumina lumânărilor. Umbre himerice se desenează pe pereții de-un cărămiziu murdar al unei camere înalte și sărăcăcioase, doar cu un scaun, un șemineu uscat și un pat simplu, fără baldachin, lipit de perete. Fereastra înaltă fără perdele, cu deschidere pe mijloc și draperiile ușoare legănate de vânt amintesc de meridional. Undeva între o apusă eleganță aristocratică și o prezentă nonșalanță seducătoare.

Dimineața pe la 7:30 e frig și mai întotdeauna aștept la semafor să se facă verde. Mă uit în jur de cele mai multe ori și-l observ, la ora aia, așteptând alinat cu alții pe bordură, să poată traversa. Cu geaca de tip ruladă de pui bine strânsă cu sfoară, invariabil de culoare neagră, neîncheiată, cu capul gol, și o țigară strânsă între buzele vineții. Geaca se continuă cu blugii de-un gri murdar cu turul căzut, lipiți de pulpe și de fusele picioarelor strânse neîndurător de pânza elastică. Din spate pare bărbat bine, la modă, cu "ițari" urbani; din față, proeminența burții șovăielnice în curburi la vârsta lui tânără l-ar descalifica. Trage flămând din țigară cu o barbă neagră frezată proaspăt la Barber Shop ("frizerie" trecând deja în vocabularul unei civilizații arhivate), legănându-se pe șalupele de sneakers roșii. Pardon, portocalii.

Nervos, trage ocheade în stânga și-n dreapta. Crede că trebuie privit, că are de ce să atragă atenția. Și-odată chiar se întâmplă. Traversat de partea cealaltă a străzii, se aplecă să-și lege șireturile, în poziție ghemuită. Geaca se ridică natural și blugii cu turul căzut, la fel de natural, se lăsară și mai jos. Fără nicio ezitare, vulnerabilă, partea superioară a bucilor se arătă mirată lumii. Avea de ce să atragă atenția, nimeni în pericol să se împiedice de el.

Pe când un film cu happy end, cu un astfel de personaj, numit de-un contradictoriu liniștitor "The fashionable man"?