În timpul verii, teatrele se odihnesc, stagiunea a luat pauză – moment prielnic pentru a rememora spectacolele care ne-au marcat și au însemnat ceva pentru noi. Un astfel de moment l-a constituit revenirea pe afișul Teatrului Național de Operetă și Musical Ion Dacian a musicalului Romeo și Julieta, o montare explozivă care redă cu forță și sensibilitate povestea shakespeariană, reinterpretată în cheie pop-rock. După aproximativ un deceniu și jumătate de absență, aceasta a constituit un punct important în evoluția spectacolului de musical în România. Este adevărat că, din 2008 și până acum, piața a evoluat destul de mult – atât cât se poate la noi în țară –, dar am putea spune că acest spectacol a fost un deschizător de drumuri la momentul premierei sale. Spectacolul creat de compozitorul și libretistul Gérard Presgurvic nu este doar o adaptare modernă a celebrei tragedii shakespeariene, ci și o rescriere muzicală ce a reușit să transforme o piesă clasică într-un fenomen cultural. Premiera pariziană din 2001 a marcat începutul unei noi etape pentru genul musical în Franța. Presgurvic construiește o dramaturgie muzicală în care aproape fiecare personaj are un moment liric definitoriu. Structura este una alternantă între scene de conflict și scene de intimitate, între secvențe amuzante și unele încărcate de dramatism total. Succesul imens al versiunii franceze a dus la numeroase adaptări internaționale – în Rusia, Ungaria, Japonia, Coreea de Sud, Mexic sau China. În fiecare dintre aceste culturi, povestea universală a iubirii interzise a fost recontextualizată, dar nucleul emoțional al spectacolului a rămas intact.

La Teatrul de Operetă, spectacolul este regizat de către Kerényi Miklós Gábor (Kero), regizor care a semnat și varianta maghiară a piesei, dar și prima montare din București. Traducerea extraordinară realizată de Ernest Fazekas aduce un plus de valoare spectacolului, făcând versurile ușor de reținut, însă utilizând în același timp o limbă română exprsivă. Coregrafia a fost semnată de Éva Duda, costumele de Rita Velich, iar decorurile de Béla Götz. Povestea o știe toată lumea, este arhicunoscută, însă tocmai asta o face să poată fi interpretată din multiple puncte de vedere. Spectacolul de la București urmează varianta maghiară, păstrând anumite elemente de decor, structura cântecelor, dar și momentele coregrafice. Există un dozaj foarte bun între comedie și dramatism, între glume și momente serioase și sobre, între elementele mai vulgare și cele legate de credință,pentru că, în fond, cei doi se unesc în fața lui Dumnezeu. Primul act este unul dinamic, cu multe momente amuzante; am putea cu ușurință să-l numim "un act tineresc", în care viața este frumoasă, tragedia nu se prevede încă, iar toată lumea zâmbește. Debutul actului doi este însă încărcat de dramatism, o încărcătură care se păstrează până la finalul tragic al celor două personaje. Să vorbim puțin și despre roluri și actorii care le dau viață. Am avut ocazia să văd ambele distribuții și pot spune că sunt excepțional construite, iar dacă ai face abstracție de faptul că te afli într-o sală de teatru, ai putea spune că sunt chiar personajele din Verona lui Shakespeare – bineînțeles, fără elementele de costum care sunt de factură modernă.

Datorită unui eveniment petrecut la repetiții, tenorul Octavian Ene nu a putut juca în reprezentațiile de până la închiderea stagiunii, așa că acestea au fost preluate de Andrei Mihalcea, tenorul care îl întruchipează pe Romeo. În primul act, descoperim un Romeo visător, îndrăgostit, jucăuș, un personaj care trăiește cu intensitate fiecare emoție. Interpretarea lui Mihalcea aduce în față un june carismatic, îndrăgit de publicul tânăr prin energia și umorul său. În actul doi, Romeo se transformă: devine matur, confruntat cu tragedii, cu moartea și cu exilul, și gestionează aceste încercări cu demnitate. El este o victimă în războiul celor două familii Montague și Capulet. Să joci atâtea spectacole singur pe rol s-a dovedit cu siguranță un tur de forță, atât vocal, cât și fizic, mai ales că în timpul spectacolului sunt multe elemente coregrafice, alergări, urcări și coborâri pe decor – iar totul trebuie să fie perfect sincronizat. Julieta (Cristina Popa/Dumitrița Sinița) este la început o tânără visătoare, crescută într-o lume în care i se impun reguli și obligații, inclusiv căsătoria aranjată cu Paris. Musicalul oferă Julietei o dimensiune de curaj și asumare: ea alege să se opună autorității tatălui, să se căsătorească în secret și, în final, să moară alături de Romeo. Din punct de vedere al jocului, Cristina construiește un personaj axat pe maturizare, pe descoperirea fericirii alături de persoana iubită. Am putea spune că abordarea ei este de tip bildungsroman – un personaj care se dezvoltă pe parcursul spectacolului. De cealaltă parte, Dumitrița aduce în rol o dimensiune mult mai dramatică, accentuând latura vulnerabilă și profund emoțională a Julietei. Interpretarea ei este marcată de o inocență autentică, aproape sfâșietoare, care contrastează puternic cu forța sentimentelor pe care le exprimă. Fiecare arie este trăită cu intensitate, cu patos și sensibilitate, transformând fiecare moment muzical într-o confesiune. Această abordare oferă o plusvaloare interpretării, nu doar din punct de vedere vocal, ci și scenic. Rolul pare să i se potrivească perfect, atât datorită timbrului clar și expresiv, cât și prin capacitatea de a transmite emoții sincere, profunde, fără artificii.

Mercutio (Victor Ion/Theodor Andrei) și Benvolio (Dragoș Ioniță/ Tomy Weissbuch) nu sunt doar prietenii lui Romeo, ci personaje cu identitate scenică puternică, care contribuie esențial la ritmul, umorul și conflictul spectacolului. Împreună ei definesc universul masculin din jurul lui Romeo, oferindu-i sprijin, dar și declanșând fără voie tragedia. Dacă Benvolio este cel care rămâne până la final, când discutăm despre Mercutio, lucrurile se schimbă. Din punct de vedere al analizei teatrale, Mercutio este genul de personaj care ,,fură scena'' (scene-stealer), atât în textul original cât și în adaptări. Conceptul se referă la un personaj secundar sau episodic care, prin interpretare, carismă sau complexitate, captează atenția publicului într-un mod disproporționat față de importanța să narativă inițială. Acest personaj devine memorabil și adesea eclipsează chiar și protagoniștii în anumite momente ale spectacolului. Prin tonul său glumeț, amuzant, și felul său de a fi, mai tupeist, deci nu atât de rezervat ca Romeo, Mercutio este personajul care devine foarte rapid preferatul publicului. Fiind astfel, și putând să îl eclipseze pe Romeo, Mercutio trebuie să moară pentru ca centrul emoțional al poveștii să revină asupra protagonistului. Prin moartea sa, ucis de Tybalt (Dragoș Moldovan/ Laur Drăgan), se declanșează tragedia, pentru că însuși liantul care ținea legat spiritul ludic și amuzant, se destrăma și moare. Secvența morții este cu adevărat impresionantă, mai ales ca atunci, ne dăm seama, ca în spatele ,,bufonului'' stătea de fapt un personaj foarte serios și implicat. Un aspect important este blestemul pe care acesta îl aruncă asupra celor două familii, în textul original al piesei existând replică A plague o’ both your houses!. Bestemul lui Mercutio funcționează și ca element de presimțire. După această replică, ambele case (Capulet și Montague) își pierd câte un copil. În versiunea de musical versurile sunt emblematice, pentru că integrează perfect tonul tragic al morții acestuia: ,,Cortina a căzut/ Eu nu mai sunt actor/ În glorie mă retrag/ Scuip pe fața lor/ Și îi blestem pe toți/ Spurcații din oraș. [...]’’. Aceasta este lamentația care declanșează momentul tragediei. Pe de altă parte, moartea lui Tybalt este simbolul unei greșeli tragice a lui Romeo, care cedează impulsului și pierde tot ce câștigase: nu doar pacea, ci și șansa de a-și trăi iubirea în libertate, iar consecința directă este exilarea sa din Verona. Deci din nou, tânărul distrat din actul întâi, acum ucide pentru a răzbuna moartea celui mai bun prieten.

Un mare bravo pentru interpretarea celor două simboluri ale familiilor, Lady Montague (Adina Sima/Andreea Plopeanu) și Lady Capulet (Amelia Antoniu/Georgiana Mototolea) care fac roluri puternice, bine structurate, fiecare protejându-și familia cum poate mai bine. Scena confruntării celor două este una antologică, demnă de marile scene de musical din lume. Dădaca (Tina Munteanu/Ana-Maria Racu) este sprijinul emoțional al Julietei, singura adultă din viața ei care o ascultă și o înțelege cu adevărat. Este confidenta, protectoarea și aliata Julietei în iubirea ei pentru Romeo. Relația dintre cele două este una profund afectivă, iar în scenele dintre ele se simte o căldură autentică. Momentul cu aria Ochii îi strălucesc este, cred eu, printre cele mai emoționante din spectacol, pentru că, avem de fapt, cântecul unei mame care își dă seama că, fiica ei iubită, se îndrăgostește și a crescut în ciuda rivalităților dintre cele două familii. Dădaca nu a fost doar o simplă doică, ci a fost o adevărată mamă pentru Julieta, așa cum se menționează și în versurile ,,Mamă eu i-am fost/ Copilul meu era'', versuri de unde înțelegem ca tatăl și mama ei erau doar de formă. În versiunea franceză aria este intitulata Et Voilà Qu'elle Aime (Iată că iubește), fapt care sugerează extrem de bine ca Julieta nu mai este copilul docil de altădată și că descoperă iubirea și maturizarea.

Am ales să vorbesc doar despre câteva personaje, deși, în spectacol, publicul va descoperi multe altele. Totuși, nu este necesar să le analizăm pe toate, tocmai pentru a lăsa la latitudinea auditoriului alegerea personajelor preferate. Înainte de încheiere, aș dori să aduc în atenția cititorului – fie el specializat sau nu – apariția unei analize extrem de serioase și bine documentate asupra versiunii franceze a musicalului, nucleul de la care au pornit celelalte adaptări. Într-un studiu amplu dedicat acestui spectacol, cercetătoarea Cristina Paravno arată că Verona imaginată de Gérard Presgurvic păstrează influențe vizuale evidente din filmul lui Franco Zeffirelli, de la decorurile care evocă o Verona medieval-renascentistă, până la detalii precum balconul Julietei, acoperit cu iederă. Totodată, musicalul recuperează coduri vizuale consacrate de versiunea cinematografică a lui Zeffirelli – inclusiv simbolismul cromatic (albastru pentru familia Montague și roșu pentru Capulet) și anumite elemente de costum, reinterpretate într-o cheie modernă. Astfel, spectacolul reușește o reinterpretare sincretică, ce combină tradiția cu inovația, propunând o versiune deschisă și profund vizuală a poveștii. Spre deosebire de tragedia shakespeariană, în care conflictul este transmis prin cuvânt, retorică și construcție dramatică, musicalul introduce noi dimensiuni – muzicală, coregrafică și vizuală – care multiplică posibilitățile de interpretare. Cântecele nu sunt simple interludii lirice, ci funcționează ca extensii ale conștiinței personajelor, exprimând trăiri și conflicte interioare într-un mod deschis, ambivalent, care solicită implicarea activă a spectatorului în procesul de decodare a spectacolului.

Montarea musicalului Romeo și Julieta pe scena Teatrului Național de Operetă și Musical Ion Dacian reprezintă nu doar o revenire a unui spectacol de succes, ci o reafirmare a potențialului artistic pe care îl are teatrul muzical în peisajul cultural românesc contemporan. Adaptarea semnată de Gérard Presgurvic și regizată de Kero oferă un exemplu convingător de cum un text canonic poate fi rescris și recontextualizat pentru a comunica cu sensibilitatea publicului de azi, fără a-i pierde profunzimea și forța dramatică. Prin traducerea atentă, scenografia expresivă, coregrafiile dinamice și interpretările actoricești bine calibrate, spectacolul propune o versiune coerentă și actualizată a tragediei shakespeariene, unde muzica devine limbajul principal al emoției. Fiecare personaj are ocazia de a străluci în propriul moment muzical, iar conflictul dintre iubire și ură este transpus într-un limbaj vizual și sonor accesibil și captivant. Recomand cu toată încrederea acest spectacol, fiind convins că vă va cuceri de la prima vizionare și că veți dori să reveniți, de fiecare dată cu aceeași încântare. Pot spune, cu sinceritate, că acest musical a fost cel care mi-a deschis inima către teatru și m-a făcut să mă îndrăgostesc nu doar de magia spectacolului de musical, ci și de arta criticii de teatru.