Florina Năstase trece prin Copou de două ori pe zi, însoțită de studenții de la Engleză, încât îi poți detecta de la distanță, după sunetele ondulate, care mai păstrează în ele fandoseala vechilor goți. Când ajung în dreptul străzii Pușkin pur și simplu dispar, înghițiți de cine știe de gură de monstru. Dar un prieten zenob mi-a spus că acolo ar fi intrarea în Școala Literelor de spumă, unde studenții învață despre cele 50 de cuvinte misterioase. (Zenob)

Dragă Florina, cum este vremea la Iași? Se aude că ar fi înflorit ideile în Copou. Așa este?

Vremea la Iași este când dogoritoare, când ploioasă, la fel ca ideile care înfloresc, se scutură și revin în alte forme; într-o zi le porți în creștet, în alte zile le calci fără să vrei în picioare, dar ăsta e farmecul aleilor schimbătoare (ale minții și ale Copoului).

Dar chiar circulă pe-acolo idei, luând în considerație ultimele tale realizări. În primul rând, te felicit pentru bursa recent câștigată. Cum a fost? Unde te duci? Cât stai și ce faci acolo?

Mulțumesc! Mă duc ca Visiting Scholar în cadrul bursei Fulbright în orașul Atlanta din statul Georgia, la colegiul Spelman, unde voi face cercetări în arhiva poetei afro-americane Audre Lorde, pe care o îndrăgesc de mult timp. Voi sta șase luni, destul timp (sper) pentru a explora, citi, scrie, forma prietenii și găsi mici comori în arhiva poetei.

Toată această activitate va avea ca rezultat și un volum, o monografie, un studiu de caz?

Așa sper, deși mai întâi voi încerca să dezvolt un articol mai lung; voi cerceta călătoriile poetei Audre Lorde în spațiul est-european în perioada anilor ‘70-80, interesându-mă, mai ales, reacțiile ei la viața din spatele Cortinei de Fier și la modul în care regimurile comuniste (cu care a avut de-a face în vizitele ei în URSS și Germania de Est) au încercat să regimenteze literatura, poezia, dar și etnia și rasa.

Te-am întrebat pentru că recentul volum, "Women’s Imaginary Cooking and Appetites Across Cultures", în care semnezi și tu o parte consistentă, a făcut mulți fani, printre care și zenobii mei, de pe cheiul Dâmboviței. Cum s-a născut ideea acestei cărți minunate?

Mă bucur că volumul are deja fani! Ideea i-a venit bunei prietene și îndrăgite profesoare Dana Bădulescu (colegă la facultatea de Litere) care tocmai citise două romane în care culinarul ocupă un loc important. Trebuie să recunoaștem că mai toate ideile ne vin citind și mâncând, sau măcar gândindu-ne la mâncare. Este vorba despre romanul Narinei Abgarian, Din cer au căzut trei mere (apărut la Humanitas în 2021) și despre un alt roman, românesc, Mâța Vinerii, de Doina Ruști. Dana s-a gândit să minăm mai ales acest spațiu balcanic, estic, cu un imaginar exotic și special. Sperăm ca un viitor volum să meargă și mai mult în această direcție, dar împreună cu al treilea muschetar, prietena și profesoara Maria-Sabina Draga (profesoară la facultatea de Litere în București), am pus la cale volumul de față, care cuprinde multe merinde bune și zemoase.

Există într-adevăr un imaginar culinar românesc: spune-mi 2-3 mâncăruri care dovedesc imaginație.

Ca prim exemplu (care țin minte că m-a derutat plăcut în copilărie) aș menționa acele turte însiropate și unse cu nucă zdrobită, cunoscute ca Scutecele Domnului (sau Pelincile lui Hristos). Din câte am citit, aluatul era făcut pe vremuri cu julfă (un cuvânt tare simpatic), adică sămânță de cânepă. Chiar dacă înțeleg asocierea cânepă-scutec și faptul că turtele se mănâncă la Crăciun, când sărbătorim pruncușorul sfânt în scutecele sfinte, tot mi se pare incredibil că ne permitem așa o necuviință, ba chiar nesimțire de a asocia o prăjitură creștină cu iarba dracului:)

Al doilea exemplu îmi este dușman declarat, dacă pot spune așa. Nu suport acest aliment, ba chiar îl detest, dar tocmai din cauza asta îi admir tenacitatea imaginativă. Totuși, e o ea: ciorba de burtă. Numele este perfect, scurt, ursuz, cu o oarecare deschidere înșelătoare, pentru că atunci când te apropii de castron, îți vine iz de măruntaie și vintre deja molfăite. Și mai ciudată și oribilă mi se pare culoarea; acel alb păstos de la prea multă smântână și pântece fiert. Dar iarăși, e o nuanță perfectă, de parcă – pe bune! – ai mânca un mort. O mâncare sinceră, de altfel – cumva te obligă să recunoști că nu te înfrupți nevinovat. Nu mai e loc aici de scutecele Domnului sau de burta sfințită a Maicii lui, ci de o carne puturoasă, fără șanse de vitalizare. Iar faptul că le avem pe amândouă în repertoriu și că le putem mânca pe amândouă cu poftă mă face să admir imaginația noastră culinară, lipsită de pudoare și atotcuprinzătoare.

Vorbind despre bucătăria noastră, ca despre un element important al antropologiei culinare, ce atitudini, ce arhitecturi psihologice vezi legate de... prăjituri (dulciurile prăjite, mai exact, de la gogoși la friganele).

Văd o arhitectură solară, cu împletituri în cerc, întoarceri și rotunjiri, mai ales când vine vorba de dulciurile prăjite. Psihologic, mi se pare că încercăm să cuprindem tot ce am putea pofti în acel interior împletit, să ne fie de ajuns, să ne săturăm, să ne putem întoarce oricând la el. Ca pentru mai toți esticii din zonă, o gogoașă, sub orice formă sau nume, umple stomacul rapid și ieftin și ne scoate din necaz. E uneori o mâncare de zile grele, când nu ai nimic altceva și trebuie să te ții pe picioare. Îmi amintesc de un pasaj din jurnalul Nadejdei Mandelștam, unde povestea cum mânca pirogi goale de foame și tare îi mai plăceau.

Studiul tău se leagă și de traducere: Spune-mi te rog ce dificultăți aduce literatura română în procesul traducerii în engleză? Cum pot fi surmontate?

Ca în orice altă limbă și literatură, avem de-a face cu multe cuvinte și expresii greu sau imposibil de tradus fără tot felul de acrobații lingvistice, unele mai reușite ca altele (de aici și aventura traducerii). Cel mai greu mi se pare să redai căldura și atitudinea limbii în anumite contexte. Literatura română încă are ceva oral în ea; nu contează ce fel de roman citesc, cât de recent și manierat sau stratificat, tot are ceva vorbit în el, ceva șușotit cu mâna la gură. Povestirile sună ca și cum chiar sunt povestite.

Literatura engleză profită uneori de o distanță naratorială foarte elegantă și seducătoare, chiar și când naratorul folosește persoana întâi (de altfel, se vede și prin marca majusculei impunătoare, "I") Când trebuie să le aduci împreună, tendința, mai ales în traduceri non-literare, e să scurtezi mesajul (trei subordonate în română pot fi rezumate în șase cuvinte în engleză, în multe cazuri). Și atunci, o dificultate în traducerile literare ar fi în a "lungi" engleza, a o obliga să vorbească în plus pentru a putea reda amprenta românească vorbăreață. Personal, mi se pare mai greu să traduc din engleză în română. În engleză mă pot lungi, dar în română nu prea mă pot "scurta".

Ca să ne întoarcem la imaginar, te rog să alegi câteva simboluri importante în înțelegerea literaturii contemporane românești și să-ți motivezi alegerea.

Mă tem că aici am citit prea puțin din literatura română contemporană pentru a onora întrebarea; din observațiile mele extrem de reduse, însă, observ o anxietate în fața uitării și pierderii cauzate de schimbare și înnoire. Apartamentul comunist ca simbol citadin și loc al fabulei morale a fost renovat și dat cu var (nu mai zic de termopane), iar scriitorul nu îl mai poate recupera. Grădinița din fața aceluiași bloc comunist include acum și o tonetă de cafea foarte modernă, cu scris exclusiv în engleză. Lucru bun, de altfel, dar cum inserezi acest coffee shop ambulant în narațiunea ta într-un mod autentic? E doable, ca să continui cu romgleza, dar nu e ușor. De bine, de rău, peisajul dinainte de ‘89 e mai ușor de surprins decât cel de azi. Mi se pare că scriitorul contemporan (care vrea să redea viața contemporană) se confruntă tocmai cu acea tonetă de cafea și multe altele. Îmi amintesc de povestirea din volumul Cămașa în carouri, anume "Un sfert de oră apăsător", unde apare "Springtime-ul de pe Academiei" care servește drept loc de acțiune foarte interesant (și terifiant). Dar trebuie să știi ce să faci cu acel Springtime și cu toate francizele, firmele, brandurile și noutățile (unele deja vechi) care ne înconjoară. Puținii scriitorii contemporani pe care i-am citit folosesc des simbolurile lumii capitaliste, dar în spatele acestora regăsesc această anxietate a uitării, a pierderii până și a posibilității de a mai suferi o traumă sau de a mai trăi ceva "autentic" (temă postmodernă, de altfel, care nu se resimte doar la noi).

Se spune că în Copou lumea poartă pălării transparente. E adevărat sau sunt zvonuri? Și, apropo de asta, îți plac pălăriile? Ce preferi pentru a-ți acoperi capul și de ce?

Se simte într-adevăr ceva de secol pașoptist când te plimbi la anumite ore. Perechile care merg de mână, mai ales, își țin capul într-un mod aparte. Le-aș putea desena pălăriile de aer.

Îmi plac pălăriile, dar fiindcă am capul mare și părul la fel de mare, rareori îmi vine vreuna bine (îmi place o expresie în engleză – too big for your britches – adică te comporți ca și cum nu îți mai vin pantalonii; așa și eu cu pălăria). Așa că merg des cu capul descoperit, dar mi-ar plăcea un batic colorat.

Spune-mi care este parfumul acestei veri atât de toride?

Parfumul acestei veri pentru mine este cel al valizelor cu cărți pe care le voi căra după mine, dar și cel de lavandă acrișoară, care s-a răspândit peste tot în Copou.

Și te mai rog să faci un top de lecturi pentru luna august!

Dacă e vorba de recomandări, mai ales pentru o lună fără suflare ca august:

• Viscolul de Vladimir Sorokin (Curtea Veche, 2012) – nu doar că e răcoritor, dar îți induce o stare minunată de confuzie și teroare. Un doctor din provincie trebuie să ajungă într-un sat unde oamenii suferă de o boală misterioasă. Cum ajunge el acolo în mijlocul iernii? Trecând prin tot felul de aventuri fantastice și năucitoare.

• O dimineață la vânătoare de Ligia Ruscu (Polirom, 2014) – minuțios și captivant roman istoric detectivistic, care își dezvoltă acțiunea la începutul secolului al 19-lea în Țara Românească (în timpul unor schimbări politice fascinante). Protagonista în rol de "detectivă" curioasă și dibace m-a cucerit.

• Prea multe lucruri la care să te gândești de Saul Bellow (Litera, 2019) – o colecție de eseuri despre literatură, societate, scriitori și escroci (împreună și separat), reunind mai multe decade ale unui mare scriitor, inteligent, cu limbă ascuțită, care a scris și despre noi (celebrul roman Iarna decanului). Puteți sări de la un eseu la altul, căutând subiecte care vi se par interesante sau provocatoare (îmi place această libertate într-o colecție de texte).

• Parcul Mansfield de Jane Austen (Corint, 2023) – fiindcă anul acesta se împlinesc 250 de ani de la moartea ei și fiindcă acest roman merită mai multă apreciere (deseori ocupă ultimul loc în lista operelor lui Austen). Mi se pare o carte tocmai bună de lenevit în august, acțiunea derulându-se încet și tacticos, dar cu un strop de tensiune în fundal. În prim-plan, avem o fată dintr-o familie ajunsă în pragul sărăciei care este trimisă să locuiască cu rude bogate – de acolo tensiunea și intriga. Veți întâlni o eroină care doar pare pasivă și neînsemnată, dar care dovedește o putere interioară remarcabilă.