Mă trezesc neconturată,

Încolțită de disperare.

E-mailul… oare mi-au răspuns?

Ridic din pat sufletul înțepenit.

Azi nu răspund nimănui,

nu vreau să fiu știută.

În aburii descumpănirii

Înflorește brusc o întrebare

(ca o buruiană sinceră în asfalt):

"De ce m-ai vrut atât de dornică de cunoaștere

și-apoi m-ai scutit de determinare și consecvență?"

Stau sprijinită de calorifer,

zgârii pereții cu gândul,

încerc să smulg un răspuns.

Declar, cu o amărăciune teatrală:

Astăzi reprezint "Înalta Societate a Generației de Indolenți și Fragili".

Mă simt inadecvat aici.

Mă ustură.

Următorul plan, următorul loc, următorul om

Orice, numai să nu rămân prea mult în niciun prezent.

Nu mai fermentez în borcanul victimei eterne.

Copilărie piperată de abuz,

îndulcită de răsfăț apologetic.

Visez Bruxelles-ul,

unde o voce imaginară îmi va spune:

"Iată aici sensul vieții tale!"

Asta îmi place să cred

când romantizez spațiile pe care le părăsesc,

ca și cum, printr-o magie absurdă,

totul se va schimba radical,

doar pentru că am plecat

ca să mă întorc.

Și voi fi acolo,

fugită din București,

doar ca să spun:

"Vai, dar ce mișto era în București!

Cum mi se scurgea senzual

apa lipicioasă de pe cuburile de aer condiționat

fix între ochi."

Și am să mă întorc apoi în București,

unde-mi voi zice:

"Of, cât îmi lipsește Bruxelles-ul,

cu aerul său pseudo-intelectual

și cotidianele focuri de armă din Schaarbeek."

Mă gândesc obsesiv-compulsiv la e-mail.

Știu că, odată ajunsă "acolo",

voi resimți consecința

refuzului meu superficial

de a locui stările tranzitorii,

de a sta cu mine

în nimic.

Bâjbâi dintotdeauna

în același cerc sinistru

care mă scuipă cu un disconfort familiar

spre următoarea întrebare:

"Cum pot să știu, real,

dacă am fost vreodată în locul potrivit,

dacă fiecare pas a fost doar o altă evadare?"

Nu sunt complet în întuneric,

dar lumina-mi provoacă greață.