În anul 1932, munca de exegeză la Mihai Eminescu era în toi. În aprilie apăruse Viața lui Mihai Eminescu, "monumentul cel mai impunător ce s-a ridicat până astăzi lui Eminescu" (G. Ibrăileanu); în iunie, Călinescu publică fragmente compilate din manuscrisele poetului sub titlul Avatarii faraonului Tlá; îi vor servi, mai târziu, și la satisfacerea sâcâitoarei carențe de doctorat. Naveta între București și Timișoara a profesorului de învățământ secundar l-a înzestrat cu un prisos de experiență a călătoriilor feroviare. La sfârșitul lunii august apare primul capitol din Cartea nunții, intitulat, atunci, Un atentat în tren.

În timpul vacanței de vară, între Avatarii și Atentat, cuplul Călinescu și-a petrecut concediul de odihnă pe litoralul românesc. În cursul verii, au apărut patru articole (din care voi discuta, aici, două) având ca obiect numitul litoral, intercalate cu altele două despre Mihai Eminescu. Expus anatomiei vilegiaturistelor la Techirghiol, care "se tologeau" complet nude "pe un dâmb de nisip sub parapetul promenadei", G. Călinescu a abordat-o, mai întâi, în mod convențional, rotind în imaginație trupul uman în jurul axei sale longitudinale: distinge, astfel, "partea împăroșată" și pe "cea accidentată" a regiunii australe a doamnelor observate (Techirghiol-Eforie, în Adevărul literar și artistic, 7 august 1932. Reprodus în: Opere. Publicistică 1, Ed. Acad. 2006, p. 1189). Articolul publicat în săptămâna următoare (Pe plajă, ibidem, 14 august 1932, reprodus ibidem p. 1197) ne prezintă o viziune nouă. Descriind pijamalele cu care se îmbracă lumea în drum spre plajă, aflăm că "foarte multe sunt din două fuste largi, una de fiece picior, unite apoi sus într-un singur corp și legate de umeri printr-un sistem de bretele și bandaje, menite să oprească surparea sânilor și să descopere spatele până acolo unde, divizându-se, încetează de a se mai numi astfel". Ceea ce mai înainte fusese "partea accidentată" este, acum, văzută ca o continuare a spinării și doar nomenclatura, iar nu natura obiectului se schimbă la nivelul joncțiunii critice. Ceea ce, la prima vedere, fusese luat drept un alt ceva, a devenit un același, doar cu numele schimbat. Universalia sunt nomina, iar nu realia. Cu ochii minții mijiți altfel, am putea citi în taxonomia călinesciană aderența la doctrina lui Hegel, potrivit căreia das Wahre ist das Ganze, adică Adevăratul este întregul. În fond, cele două concepții, nominalismul și hegelianismul, nu sunt incompatibile.

Observația pasageră a istoricului literar în vacanță este salutată de anatomist. Membrul inferior, pe care bunul-simț îl crede încheiat la șold, în realitate se întinde, invizibil și ineluctabil, până la cușca toracică, prin participarea mușchiului iliopsoas la mișcările coapsei, la fel cum "umărul", spre a lua un alt exemplu, se dovedește o ficțiune a intuiției și refuză definirea precisă a fruntariilor sale.

Asemenea nedumeriri anatomice sunt de dată relativ recentă, și anume de când dezvoltarea rezonanței magnetice nucleare și a altor tehnici de imagistică au reînviat interesul pentru anatomia secțională. Veche ancilară a disecțiilor, anatomia secțională adusese odinioară o contribuție modestă la înțelegerea raporturilor între organe, servind mai mult la turmentarea studenților de anul întâi de către profesorii astfel înclinați. Noile tehnici de imagistică medicală au iscat din vechile secțiuni frumuseți și prețuri noi. Fără să intrăm în amănunte tehnice, este evident că ceea ce apare, la prima vedere, drept "cur" nu se supune unei definiri riguroase, de aceea, să repetăm cu G. Călinescu: este unde spatele se divide și încetează a se mai numi astfel.