Din șifonierul vechi, înțesat cu lucrurile ei, rochii vesele, în culori pastelate, dintre care îmi amintesc mai ales de una cu multe nuanțe de albastru și cu turquoise (cuvânt pe care am învățat să-l scriu într-un vocabular, pe care îl dedicasem cuvintelor șmechere; irefutabil fiind cel mai recent), mama scoate fusta bleumarin cu jupon alb. Aveam o relație love-hate cu fusta asta, pe care mi-o făcuse la o croitoreasă dintr-o rochie mai veche a ei și la care purtam un jupon pe care aplicase o dantelă lucrată de mâna.

Am purtat fusta asta vreo 5-6 ani, pentru că mi-o făcuse lungă, cu elastic reglabil în talie.

La început, îmi venea mult peste genunchi, ca spre final, când am tăiat-o în bucăți, să nu mai fiu obligată s-o port, abia dacă îmi acoperea fundul. Erau hainele mele ale bune.

În seara aia, mergeam la teatru cu doamna profesoară.

Nu cred că i-am știut vreodată prenumele, numele mi s-a șters din memorie, dar doamna profesoară era vecina noastră de la etajul 3, din capul scărilor, pe care le urcam câte două sau câte trei, fiind foarte mândră că pot face asta. M-am visat olimpică toată copilăria. Și nu, nu la gimnastică, ci la atletism.

Profă de română la Silvic, doamna profesoară mă lua foarte în serios, îmi zicea câte-o bârfă despre scriitori, îl toca mai ales pe Săraru, cu care fusese colegă, îmi dădea să citesc cărți, m-a învățat să fac Negresă și mă lua la teatru.

În seara aia, la fustă cu jupon, mama îmi scosese o helancă albă. Mi-a căzut cerul în cap. Nu mă credea neam că nu suport să port ceva pe gât, că mă sufoc, nu m-a crezut nici mai târziu, când îmi cumpăra tot felul de coliere sau lănțișoare, pe care le lăsam să zacă pe noptieră.

Aveam o relație love-hate cu fusta asta pentru că trebuia s-o port cu ștrampi din PNA. Asta era regula: vara-iarnă, trebuia s-o port cu ștrampii ăștia, care se suceau pe picior și atârnau, oricât de mult mă străduiam să-i trag pe coapse-n sus.

Sigur, aveam vreo 30 de kile, eram slabă rău, iar părul tuns destul de scurt era întins cu o perie rotundă și stătea neîmblânzit, pieptănat către spate.

La 6 fără un sfert aveam întâlnire cu doamna profesoară în fața Casei de Cultură a Sindicatelor, la 5 și jumătate am plecat, veselă nevoie mare, îmi plăcea la teatru mult, venea o trupă din București, de la Mic, jucau Dama cu camelii.

Am ajuns rapid, în câteva minute, lumea începuse să se strângă în față, era octombrie, cred, destul de răcoare și eu mă simțeam prost printre atâția oameni mari, care se uitau suspicioși la copilul de 9 ani, care aștepta, bâțâindu-se de pe un picior pe altul, să-i vină însoțitoarea.

Cred că am rezistat vreo 2-3 minute și, prefăcându-mă preocupată de ceva important, am plecat din fața Casei de Cultură, spre laterala ei stânga, știam bine locul, mă jucam des pe terenurile de joacă din preajmă.

La țigară, în fața unei intrări secundare, ascunse, stăteau actorii, glumind, râzând, sporovăind.

Era prima dată în viața mea când îi vedeam așa de aproape. Mi-au rămas întipărite în memorie pelerina neagră căptușită cu material violet și jobenul cu panglică, tot violet, ale lui Geo Costiniu. Și mi-a rămas adânc înfipt în memorie că m-au lăsat să stau cu ei, să ascult ce ziceau, să ascult cum își dădeau textul. M-au trimis înăuntru, că începe spectacolul, uitasem total că în față aveam întâlnire cu doamna profesoară, care a stat îmbufnată tot spectacolul că am lăsat-o să mă aștepte.