Între uimire și praf – sau: cine nu iubește ceea ce e nesigur, n-a înțeles niciodată poezia!
Cine îl citește pe Robert Șerban nu intră într-un monument poetic, într-o catedrală din marmură, ci pășește pe o stradă aglomerată, într-o curte interioară, într-o copilărie, într-un zâmbet fugar, într-o crăpătură de trotuar peste care se deschid biografii întregi. Ceea ce realizează Aproape nimic sigur în aproape 90 de pagini nu este nimic mai puțin decât o cartografiere poetică a unei vieți trăite în umbra a ceva maiestuos care, paradoxal, tocmai prin absență își face simțită prezența. Această carte este un manifest al micilor cutremure, al adevărurilor microscopice și al țipetelor discrete ale lumii.
Robert Șerban s-a născut în 1970 – suficient de devreme pentru a trăi adolescența în plin socialism târziu, pentru a fi martor și participant tânăr la Revoluția din 1989 și pentru a documenta, în calitate de cronicar cultural, deruta postrevoluționară. Se poate spune că privirea lui vine dintr-un interval temporal care a rămas mult timp neliniștit, cu geamurile deschise.

Și totuși: *Aproape nimic sigur *nu este un document de epocă în sensul tradițional. Nu sunt poeme istorice, dar sunt poezii scrise într-o lume istorică. Comunismul nu este temă, dar e subtext. Schimbarea de regim nu este o scenă, dar este o fisură atmosferică. Prezentul – îmbibat de internet, diagnostice, festivaluri și vanități – apare ca o scenă pe care un zeu marginal, tăcut, își ia notițe. În acest sens, poezia lui Șerban este un răspuns la excesul secolului XX: nu cu patos, ci cu precizie; nu cu strigăt, ci cu o tuse bine plasată; nu cu ideologie, ci cu compasiune ironică. Ce e sigur? Nimic. Sau aproape nimic. Și asta este totul. Titlul volumului Aproape nimic sigur nu e un slogan, ci o teză poetologică. Șerban scrie împotriva dogmei – dar cu un creion, nu cu o coasă. Poeziile lui tatonează, caută, bâlbâie adevăruri. Ca niște copii care șoptesc un secret despre care nici ei nu știu sigur dacă este real. Poezia, la Șerban, este un proces de dez-asigurare. Nu întreabă "Ce înseamnă?", ci "Cine a simțit asta?". Nu este un mijloc de comunicare, ci o punere în lumină a freamătului – între siguranță și imaginație, între memorie și construcție. Limbajul lui Șerban cunoaște strălucirea modestiei. Nu cochetează cu lipsa, ci o numește ca pe o constantă antropologică.
Multe dintre poeziile acestui volum par observații din ochiul unui copil care n-a devenit niciodată pe deplin adult – și tocmai de aceea vede mai mult decât o privire antrenată de cititor. Acolo e fratele cu avionul imaginar, nebunia poetică ce are nevoie de public pentru a nu se stinge în realitate. Acolo e femeia care sperie un copil – nu prin răutate, ci prin enigma prezenței sale. Și acolo e poetul însuși, care ține un pix ca pe un talisman, cum alții ar ține un medalion, pipăind prin el ceea ce nu poate fi spus – fără să-l înregistreze. Privită psihologic, poezia lui Șerban reflectă o intuiție profundă a fragmentării psihicului uman. Există empatie, dar și nedumerire. Umor, dar niciodată cinism. Durere, dar mereu împachetată cu blândețe. Lirica lui recunoaște nevrozele epocii noastre – dar refuză limbajul psihiatric. Preferă să șoptească în imagini. Volumul poate fi citit și ca un manifest filosofic.

Întrebarea lui ontologică nu este "Ce este ființa?", ci "Cum se simte atunci când totul este aproape, dar niciodată complet sigur?". "Aproape" devine noul absolut. Ce este absurdul pentru Camus, este incertitudinea pentru Șerban – dar cu un zâmbet. Filosofia lui nu e sistematică, ci atmosferică. Ca la Pascal, în ceea ce e minuscul licărește ceea ce e măreț. Ca la Montaigne, eul este o încercare deschisă. Ca la Rilke, fiecare gest este o trecere, fiecare mișcare – un salt metafizic. Gândul poetic nu este aici "dovada" – ci "posibilitatea".
Robert Șerban ne poartă prin bucătării, băi, cimitire, copilării, propoziții subordonate. Sunt poezii din afara fluxului principal, despre oameni care nu sunt invitați în talk-show-uri.

Personajele lui nu sunt excentrice, ci "marginale" – și tocmai de aceea centrale. Ceea ce rezultă este o analiză socială subtilă. Statutul este demascat, patosul dezgolit, pseudo-eroul demontat. Într-un poem, un bărbat își ascultă doctorul și înțelege: diagnosticul nu e mai grav decât chipul medicului. În altul, viața se târăște "cu botul pe labe" în căutare de atenție – iar poetul o alungă, obosit. Lirica devine o radiografie socială: nu arată cum ar trebui să fie lumea, ci cum se zvârcolește în clipa de față. Ironia traversează volumul ca o venă de sânge – uneori caldă, alteori tăioasă. Dar ceea ce îl face pe Șerban unic este capacitatea sa de milă ironică.

Batjocura nu rănește, ci revelează. Zâmbetul nu este un atac, ci un scut. În "Fabula", de pildă, o cioară îi oferă unui șoarece tremurând o bucățică de covrig. Un om vede scena – și izbucnește în plâns. Textul e comic. Dar lacrimile sunt reale. Ironia la Șerban nu este un scop în sine, ci o etică. Ea răpește lumii solemnitatea – dar nu și gravitatea. Permite râsul – dar nu despre durere, ci prin ea. Cine etichetează "Aproape nimic sigur“ drept literatură atee, ratează momentele tăcute ale transcendenței care licăresc între rânduri ca o rugăciune ascunsă. Nu există predici, biserici, zei cu barbă lungă. Și totuși – nevoia de consolare, de sens, de mântuire într-o lume imposibilă – e peste tot.
Poemul "Sora mai mare", despre moarte și florile dăruite în numele ei, este un recviem modern. "Resurecție" arată cum, din gest și suferință, se naște învierea – și fără Isus. Religia lui Șerban nu este instituție, ci stare: uimire. Recunoștință. Și, uneori, disperare.
Robert Șerban nu este un liric retras în turnul de fildeș. Este și moderator TV, jurnalist, promotor cultural – unul care nu evită prezentul, ci îl integrează. Născut în 1970, la Drobeta-Turnu Severin, trăiește în Timișoara, a publicat peste 30 de volume, i s-au tradus poezii în numeroase limbi și a rămas un observator modest. Cărțile sale – Tehnici de camuflaj, Poemul curcubeu, Învederatul, ce rămâne din viață – sunt mozaicuri ale unui scriitor care reușește, cu fiecare vers, să scoată spectacolul din nespectaculos.

Șerban este un maestru al condensării literare. Poeziile sale sunt miniaturi: în câteva versuri cuprind romane, biografii, prăpăstii. Limbajul său e simplu – și totuși polisemantic. Nimic nu e bombastic. Totul e esențial. Într-o lume în care poemele sunt adesea doar hashtaguri stilizate și festivalurile de poezie devin parade ale vanității, Aproape nimic sigur este un contrapunct tăcut și puternic. Este o carte pentru cei care încă se mai lasă mișcați. Pentru cei care înțeleg că un tată care uită cum o chema pe iubita lui spune mai mult despre viață decât o bibliotecă plină de teorii.

Cine citește această carte se va simți surprins – dar nu acuzat. Va râde – dar nu din superioritate. Va plânge – dar nu din kitsch. Este o școală a privirii, o invitație la oprire. Și un balsam pentru toți cei care simt: da, viața poate că e doar o pâlpâire – dar una care arde.

Robert Șerban,* Aproape nimic sigur*

trad. Christian W. Schenk, Editura Dionysos