Iulian Bocai, Revărsatul zorilor: opt povești de dragoste și dorință, Trei, 2025

După succesul obținut cu primele două romane, recompensate cu diverse premii literare, Iulian Bocai revine anul acesta cu un nou volum – de această dată de proză scurtă –, intitulat Revărsatul zorilor: opt povești de dragoste și dorință. Legăturile tematice sau narative – surprinse de diverși exegeți – dintre primele două volume (între altele, interesul pentru medii marginale și sărace, narațiuni/ povești concentrate etc.), împreună cu influențele din Salinger, Cehov sau din proza românească ale lui Marin Preda, D. R. Popescu, Radu Aldulescu, Octavian Soviany ș.a. m-au determinat să propun și eu o asociere (o ipoteză?), pornind de la un text citit acum ceva timp.

Moartea și iubirea

În 1985, Ioan Groșan publica un articol despre lecția romancierului Liviu Rebreanu, în care, amintind atât romanele, cât mai ales prozele scurte (Răfuiala, Ițic Ștrul, dezertor, Catastrofa, A murit o femeie, Cântecul lebedei ș.a.), ajungea la cel puțin o concluzie: Rebreanu se numără printre cei mai mari prozatori ai sfârșitului, nu doar din literatura română. Potrivit autorului Trenului de noapte, în prozele rebreniene se aude tumultul unor vieți care se rostogolesc necontenit către situații "exemplare": iubirea și moartea. Dar mai ales moartea. Temă exersată de însuși Groșan în povestiri precum Adolescent sau Spovedania.

De ce am făcut aceste (scurte) trimiteri? Pentru că sunt de părere că și Iulian Bocai se poate înscrie în această tradiție, numărându-se printre prozatorii care "lucrează" cu o conștiință acută a sfârșitului (și cu acele personaje care "se rostogolesc" necontenit către... moarte), dacă ne gândim la ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (vezi suspendarea lui între viață și moarte chiar din prima pagină, înclinând balanța în final spre cea din urmă) sau la portretul (morții) lui Constantin. Îmi mai vin în minte și alte exemple din literatura română contemporană, deși cu mize și în registre diferite: Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac, Toată dragostea dintr-o fotografie arsă de Maria Orban. De ce nu, chiar și cel mai recent roman al Ioanei Nicolaie, Drumul spre Soare-Răsare.

În cazul lui Bocai, acesta filtrează destinele personajelor și sfârșiturile lor printr-o perspectivă intelectualistă (justificată totuși, ținând cont de specializarea naratorilor). Ne amintim, Priță moare sub semnul unei amintiri livrești, inspirată dintr-o carte a lui Eusebiu Camilar, unde se povestea despre un poet chinez care, beat fiind, s-a aplecat peste marginea bărcii ca să prindă în palmă reflexul lunii și s-a înecat (de altfel, motivul lunii - cu diferite implicații psihologice - apare și în prozele din Revărsatul zorilor). Apoi, moartea celui de-al doilea este evocată de Mihai într-o sugestie intelectualistă: povestea unui băștinaș de pe o insulă din Pacific, care, la moartea unui mare pictor francez, a strigat: "A murit, a murit, nu mai sunt oameni pe lume."

Tendința de a-și plasa personajele în situații limită, permanent pe muchie, reprezintă una dintre constantele scrisului lui Iulian Bocai. Un exemplu semnificativ apare (și) în Revărsatul zorilor, într-o proză al cărei titlu – Teoria rezultatului – nu este ales întâmplător. Angajat la o editură, personajul-narator avea sarcina de a traduce romane de dragoste, realizând foarte repede că toate urmau același tipar: o desfășurare liniară, cu povești previzibile, care se încheiau invariabil printr-o căsătorie sau prin promisiunea acesteia, și toate respectau aceeași întindere de aproximativ 150 de pagini. În scurt timp însă, decide să schimbe direcția ("Personajul X trebuie să moară; ia să vedem din pricina cărei împrejurări și cum", pare a spune acesta), orientându-se spre o abordare/ rescriere mai personală, centrată pe confruntarea personajelor cu limitele:

"Am inventat o ceartă între ei, care să sfârșească tragic. Văzusem recent Talentatul domn Ripley și m-am inspirat din el: în momentul în care în mod tradițional s-ar fi împăcat cât să se găsească noaptea prin așternuturi, am făcut să izbucnească între ei o ceartă și mai aprinsă, cu înjurături ca la ușa cortului și am pus-o pe fată să-l lovească cu o vâslă peste cap pe tip și să-l arunce adormit pe o plută, lăsându-l în mijlocul oceanului cu doar două sticle de apă și un colac de salvare. Cred că am scris în ritmul ăsta vreo zece pagini, inclusiv naufragiul lui pe o insulă din Atlantic, pe care avea să rămână zeci de ani, ca Robinson."

Naratorii textelor lui Bocai manifestă, iată, o predispoziție – când detașată, când implicată – de a surprinde confruntarea cu cazurile extreme și cu moartea. Nu pare să existe liniște în literatura scriitorului, nici măcar pentru personajele episodice, care "poartă", la rândul lor, destine tragice. Două dintre aceste povești din Revărsatul zorilor merită amintite: povestea "soției unui polițist din oraș [care] se împușcase în inimă cu pistolul de serviciu al soțului, pentru că aflase că o înșela cu o țigancă" (Ce știam atunci), și cea a lui Mănescu, "dus la închisoare fiindcă-și înjunghiase un frate mai mic, un băiat scund, dar violent, care își luase obiceiul să meargă cu un topor după el și înspăimânta pe toată lumea" (Discoteca).

Mai mult de opt povești de dragoste și dorință

Peste toate acestea se aduagă și dorința naratorilor de a înregistra, dar și de a trăi, diferite episoade de dragoste. Doar că nu vorbim despre iubiri ideale, ci despre relații frânte, taversate de limite, suferințe și dramatisme. Se aude constant acel "tumult" al vieților care se rostogolesc și către această experiență. În Constantin, de pildă, Mihai asistă sau consemnează cel puțin două povești de dragoste diferite, dar complementare. Prima are loc într-un compartiment de tren, unde, fără voie, surprinde discuția unei familii de romi: tatăl își certa fiica pentru că "suferea" din dragoste – un episod suficient pentru a naște în mintea naratorului o poveste de iubire neelucidată, asupra căreia a reflectat un timp. A doua se conturează în casa lui Constantin, un spațiu al existențelor pasagere, prin care s-au perindat personaje diverse: o familie ciudată, un student la Construcții, un polițist petrecăreț, o femeie divorțată cu doi copii și, desigur, Maria Arcela, amanta lui Claudiu (a.k.a. Geables). Mihai nu înțelegea și era contrariat de sacrificiile pe care le făcea Maria Arcela, care i se păreau incredibile: cum putea aceasta să-și lase întreaga viață (și) să depindă de câteva ore petrecute cu un bărbat însurat, cu copil, care venea să se culce cu ea într-o cameră de câțiva metri pătrați și oferindu-i speranțe false? Răspunsul: la mijloc era o chestiune... de dragoste.

În Revărsatul zorilor, ipostaza de martor nu doar că se amplifică, ci și se transformă: naratorul devine el însuși protagonist al unor povești de dragoste (mai mult sau mai puțin) trăite în diferite momente și etape ale vieții. Nu întâmplător, subtitlul volumului este Opt povești de dragoste și dorință.

Chiar dacă legăturile cu proiectele sale anterioare rămân vizibile – de la fundalul social recognoscibil și atracția pentru lumi marginale, până la construcția stilistică și controlul frazei –, se simte acum o schimbare importantă: de la pofta de fabulație din debut, scriitorul trece la un realism intim, la o așa-zisă poveste a sincerității. În această nouă direcție, mi se pare că se apropie tot mai mult de tradiția autobiografismului douămiist (Schiop & co). Nu e deloc întâmplător că autorul Soldații-lor semnează textul de pe coperta a IV-a. Totuși, spre deosebire de acesta, Bocai se dovedește mai reținut; în Revărsatul zorilor am întâlnit – pe alocuri – un narator ezitant (mă îndoiesc că asta ar fi fost intenția), nepregătit (încă) în a-și asuma noua postură (queer). Să și explic de ce cred asta.

O primă observație se leagă de felul în care personajul-narator tratează amintirile legate de bărbați: dacă în rest pare să redea cu precizie gesturi și cuvinte ale celor din jur, când vine vorba de legăturile cu aceștia totul devine difuz, relativ: "Poate așa am început și eu cu Cătă să mergem dincolo de atingeri, nu mai știu...". Însă incertitudinea se transformă și în negare: "În toate amintirile mele de-atunci nu există decât cer senin și ăsta e primul semn că ce urmează să vă spun este o minciună".

Apoi, într-o formă subtilă de egomanie, naratorul e atent cui oferă perspectiva. Dacă pe Laura o lasă să rememoreze anumite detalii din povestea lor, simțindu-se confortabil cu asta (vezi La veritá), pe Gianina – martoră a legăturii Iuli – Cătălin – o condiționează, rezvolând repede situația și cu un aer destul de artificial (vezi Discoteca):

"— V-am văzut o dată pe mal, ne-a spus. Sus la dig... Dar nu vă faceți griji, nu spun la nimeni.

— Ei, și ce-ai văzut? a întrebat Cătălin, pregătit să nege, dar ea doar a mustăcit."

Nu în ultimul rând, un alt episod relevant îl oferă proza Melodramă la apocalips. Confruntarea cu limita nu aduce doar reflecție, ci favorizează și confesiunea: prezența sfârșitului (a apocalipsului) devine locul propice pentru dezvoltarea melodramei. Astfel, adevărurile ascunse se dezvăluie, părăsind obscuritatea cu care erau învăluite. Dar nu se întâmplă oricum: avem de-a face cu o descriere din interior a unei experiențe psihologice în timp de criză (nu întâmplător, scena se petrece la începutul pandemiei din 2020), filtrată prin consumul de iarbă și acool. În acest context, momentul în care Radu și Iuli își mărturisesc iubirea rămâne suspendat – ambiguu, ezitant, ca o emoție prinsă între sinceritate și halucinație.

Cu toate acestea, de la mărturisirea "mă îndrăgostisem lulea în liceu" până la episodul universitar "se îndrăgostise de mine o fată de la Litere", de la experiența masturbării în grup alături de alți băieți (scene care m-au trimis cu gândul la Sfârșitul lui Eddy Bellegueule de Édouard Louis) până la confesiunea "am avut două iubite virtuale", se conturează o interesantă "revărsare" de stări, de evenimente și istorii personale, înțelese ca acumulări atât intime, cât și profesionale. În același timp, relațiile cu ceilalți — fie ele de familie, de prietenie sau amoroase — devin "terenuri" privilegiate de manifestare a acestor tensiuni interioare, spații de proiecție și confruntare de emoții (iubire, singurătate, melancolie, traume etc.), în care se testează limitele interiorității și posibilitățile alterității. Pentru că, nu-i așa, "identitățile cele ascunse ale oamenilor sunt legate de genul de dorință pe care o simt față de alții". Astfel, personajul-narator este Iulian pentru femei și devine Iuli pentru bărbați.

În fine, aceste limite și (im)posibilități generează cel puțin o mare amărăciune, parcă mai profundă decât moartea însăși: aceea de a nu putea "trăi cu adevărat".

Și atunci, ce mai rămâne de făcut? Poate doar să privești lumea cu luciditate și o doză de ironie, îndreptată deopotrivă spre ceilalți și spre sine. În Revărsatul zorilor, scriitorul expune credințe false, superstiții, condiția femeilor abuzate și inegalitățile sociale — chiar dacă, uneori, recurge la anumite clișee —, dovedindu-se atent la detaliul social și la cel portretistic (fără excese, găsește atribute potrivite în a-l descrie pe celălalt, cu referințe nu doar la aparențe, ci și la nuanțe). Memorabilă este – din punctul meu de vedere – scena în care personajul-narator se desprinde, cu o ironie fină, de propriile traume. În jurul despărțirii tumultoase dintre părinți, el începe să aibă convulsii, iar în pragul somnului i se încordează toți mușchii, nu se mai poate mișca, face spume la gură și își pierde cunoștința. Cu toate acestea:

"În seara dinainte, bunica îmi făcuse cartofi prăjiți cu ceapă și ou; superstițioasă cum era, ani în șir după aceea, de câte ori mă duceam apoi la țară, în vacanțe, și-i ceream să-mi facă aceeași mâncare, refuza cu încăpățânare, fiindcă se gândea că felul ăsta de mâncare trebuia să fi jucat cumva rolul lui mic în toate nefericirile care se abătuseră asupra familiei."

Short story composite (?)

Dacă primele două volume pot fi considerate – sub o formă sau alta – bildungsromane, cel de față poate fi privit (și) ca un short story composite (sau ca o proză compozită, așa cum o înțelege Victor Cobuz).

Cele opt povestiri (de dragoste și dorință), urmărind (destinul) individu(a)l, au același narator, care funcționează ca liant (meta)narativ între sine și ceilalți, între statul personal și destinul unei generații, precum și între relațiile intra- și interpersonale. Rolul cititorului fiind acela de a găsi legăturile dintre cele opt texte. Har scriitorului, ele există și sunt multe. Cu atât mai mult cu cât, între Revărsatul zorilor și Melodramă cu apocalips, cred că există și o anumită circularitate subtilă – povestirea finală readuce, ireversibil, cititorul la starea inițială din volum: revelația.

Povestirile-rememorări din Revărsatul zorilor constituie o biografie episodică, aflată la limita decadenței, cu dimensiuni tragice bine conturate, marcate printr-un stil reflexiv și o introspecție estetică.

*

Dacă mă întrebați pe mine, mă încearcă sentimente mixte față de noul volum al lui Iulian Bocai - o impresie pe care nu am avut-o la celelalte două -, pentru că scriitorul dă senzația acum că nu-și asumă unele mize pe de-a întregul, fiind într-un moment de tatonare. Rămâne de văzut în ce direcție și prin ce mijloace se va orienta odată cu următoarea carte...