Era prin ’92, iar biblioteca din casa alor mei gemea de cărți. De altfel, toată copilăria mea a stat sub semnul confortabil al lecturii (oricând, oriunde și oricum).

În afara cărților grele, unele interzise cu strășnicie de mama, pe motiv că nu sunt de vârsta mea, găseam pe rafturi tot soiul de volume, din domenii foarte diverse.

M-au fascinat mereu albumele de artă – niște opuri uriașe care te purtau prin toată istoria picturii -, dar strâmbam din nas la vederea raftului dedicat geografiei.

Pentru că și joaca cu prietenii avea un sfârșit, cărțile mă așteptau întotdeauna liniștite, fără să îmi reproșeze timpul petrecut departe. Citeam cu atât de multă plăcere și eram atât de curioasă, încât, la un moment dat, domnul învățător a chemat-o pe mama la școală. De ce? Simplu: Să o roage să citesc mai puțin, pentru că puneam atât de multe întrebări, încât unora nu le putea oferi un răspuns.

Sărbătorile nu erau doar despre entuziasmul vacanței și cel al revederii cu rudele, ci și un moment în care mă puteam bucura de toate cărțile care îmi făceau cu ochiul. La un moment dat, mi-a căzut în mâna un volum semnat de Radu Tudoran. Cuprindea două povestiri: Ferma "Coțofana veselă" și Un porc mizantrop. Chiar și la șapte ani, era imposibil să nu vezi dincolo de umorul din cele două texte și partea mai puțin plăcută a lumii.

Trăiam în postcomunism și toți, indiferent de vârstă, eram ancorați în realitatea acelor timpuri. Ani la rând, povestea domnului Costică, porcul transformat prin bunăvoința Sf. Ignat în om, m-a făcut să mă gândesc la ce sunt bune dorințele. Fugit din gospodăria lui nea Grigore Inimă-Acră înainte de a fi sacrificat, animalul (cu o conștiință foarte vie!) primește șansa unei schimbări a destinului. Doar că sfântul are, pare-se, simțul umorului și îi lasă coada cârlionțată. Aventurile fostului porc se bazau pe ideea de a face o schimbare în bine pentru neamul porcesc, iar finalul surprinde revenirea lui la forma inițială și în aceeași gospodărie, de data aceasta scăpat de frica sacrificiului, dat fiind că reușește să îi provoace lui Mutulică, băiatul lui nea Grigore, o surpriză așa de mare, încât să înceapă să vorbească.

Crăciunul nu va mai fi niciodată despre moarte, fie ea și luată în derâdere, ci despre a duce mai departe o poveste despre posibilități. Și despre luciditate și modestie.

Astăzi, cartea se mai găsește pe rafturile unor anticariate, în timp ce exemplarul meu a fost împrumutat și niciodată primit înapoi. Chiar și așa, mi-a fost foarte clar, încă de atunci, că literatura își găsește menirea abia când devine parte din tine.

Ce am învățat? Că bunătatea nu e sezonieră, că a ști să gândești e un privilegiu pe care nu îl prețuim mereu și că trebuie să avem mereu timp de noi (oameni sau porci!)