Într-o seară caldă de toamnă, un lucru neobișnuit pentru luna noiembrie, două fete își fac drum printre tinerii așezați la mesele din Centrul Vechi. Urlete, cântece, râsete, sunete de sticlă spartă, declarații de iubire răsunau pe aleile aglomerate, împiedicându-te din a rămâne singur cu gândurile tale măcar pentru o secundă. Fiind vineri, tinerii considerau că își permit să se distreze după o săptămână chinuitoare de muncă sau studiu, după caz. Și cum să stai închis în casă când vremea e atât de frumoasă? Pentru o clipă se puteau simți bine, lăsând undeva departe gândul că de luni trebuie să ia totul de la capăt. Cele două fete, însă, nu păreau prea încântate de atmosfera din jur. Cea roșcată privea fix în pământ, cu sprâncenele încordate, călcând atât de apăsat încât, dacă s-ar fi întors cumva din drum, ar fi crăpat piatra în bucăți. Cea blondă nu înțelegea care e motivul pentru care prietena ei este atât de furioasă, însă se conformă stării ei pentru a nu ajunge cumva victima mâniei sale. Așa au continuat să meargă, fără a scoate vreun sunet, timp de câteva minute bune. Nici nu era nevoie de conversație, întrucât fata blondă lua parte la toate cele pe care le auzea în treacăt; fără să se implice, bineînțeles. Auzise mici fragmente din felurite discuții: un posibil divorț al părinților nu știu cui, infidelitatea unui tânăr față de iubită, o viitoare călătorie în străinătate, și multe altele care nici nu mai trebuie pomenite. Prindea câte puțin din fiecare și asta o făcea să se împace cu ideea că nu avea cum să stea de vorbă cu prietena ei. Însă, imediat cum dădură colțul pe o alee întunecată și pustie, zgomotul se liniști, auzindu-se înfundat. Nu se mai putea refugia în conversațiile altora. Acum era nevoită să reziste atmosferei tensionate, provocată de prietena ei. Încercă să deschidă gura ca să o întrebe care e problema, însă, înainte de a reuși să scoată vreun sunet, prietena ei se opri brusc. În fața lor, rezemat de peretele unei clădiri, se afla un bărbat, iar lângă bărbat, un câine. Blonda se uită nedumerită la el, nu îl mai vazuse până atunci. Se opri din a se uita la bărbat și își întoarse privirea spre prietena ei. Fata roșcată se uita cu ură la el. Avea sprâncenele atât de încordate încât se făcură ca un paravan deasupra ochilor ei, făcându-i să pară negri ca smoala. Totuși, în ochii ei întunecați se putea observa o sclipire electrizantă, de parcă urma să trăsnească bărbatul cu privirea. Apoi, se uită spre câine și se înduioșă pentru o secundă, dar își reveni imediat după. După câteva secunde de liniște profundă, începu să vorbească. Îi ceru bărbatului, pe un ton amenințător, să îi preschimbe logodnicul înapoi în om. Fata blondă se uita la ea ca la un om nebun. Mai auzise de vrăji, blesteme, citit în cărți sau în cafea și multe alte aiureli, dar pentru ea erau niște mici distracții, nu credea în ele cu adevărat, iar despre transformări trupești citise numai în basme. Voia să bufnească în râs, dar o vedea pe prietena ei atât de hotărâtă încât se opri. Se cutremură. Nu putea înțelege ce se întâmplă; era îngrijorată pentru bunăstarea prietenei sale, o credea nebună. Însă, percepția i se schimbă când văzu câinele apropiindu-se de ea. Fata roșcată se puse în genunchi, luă câinele în brațe și îl sărută ca pe un iubit. Acest moment tandru și bizar nu dură mult, căci bărbatul luă biciul în mână și lovi câinele, care se repezi după picioarele lui. Roșcata scânci îndurerată, lacrimile începând să i se prelingă șiroi pe obraji. Apoi, bărbatul spuse că nu îi va preschimba niciodată logodnicul înapoi în om, întrucât îl trădase cu mult timp în urmă. Fata se rugă de el, îl imploră chiar, să îi înapoieze iubitul. Genunchii i se învinețiră de la pietrele reci, dar refuza să se ridice cu speranța că, văzând-o atât de disperată și jalnică, i se va face milă de ea și îi va îndeplini rugămintea. Bărbatul nu părea prea impresionat de scena înduioșătoare din fața lui. Se uită la ea cu un rânjet grosolan pe față, care să îi dea de gândit că nu plănuia să îi facă pe plac, ba mai mult, că îi provoca o plăcere nemaipomenită să o vadă suferind. În acel moment, fiind mânată de propriul impuls, țâșni spre câinele care stătea ghemuit după picioarele bărbatului, sperând că îl poate înșfăca și fugi cu el. Văzând ce are de gând să facă, bărbatul ridică biciul și o lovi peste față. Ieși o scânteie atât de puternică încât se lumină toată aleea. Fata blondă își acoperi ochii. Nu putea să îi țină deschiși și nu își putea da seama dacă îi închisese din cauza luminii puternice sau pentru că spera ca nimic din acestea să nu se fi întâmplat când avea să îi deschidă la loc. Într-un final își făcu curaj să își deschidă ochii. Bărbatul dispăruse. Se uită în dreapta ei, crezând că își va vedea prietena, însă se trezi stând singură în mijlocul aleii. Urlă îngrozită, însă nimeni nu o auzea. Se uită în spate, sperând că va vedea pe cineva care să o ajute, totuși, în loc de oameni, văzu doi câini mergând agale cu cozile îmbărligate, țopăind, din când în când, în sus și-n jos și mușcându-se jucăuș unul pe celălalt. Începu să plângă în hohote. Nu mai putea deosebi fantasticul de realitate. Până în acel moment crezuse că prietena ei era cea nebună. Acum nu mai știa ce să creadă. Își închise ochii la loc, ținându-i atât de strâns încât începură să vadă pete de culoare în întuneric. Îi deschise. Încă era singură pe aleea întunecată.

Aleile Centrului Vechi răsunau de urlete, cântece, râsete, sunete de sticlă spartă, declarații de iubire. Vremea era atât de frumoasă încât era păcat să-ți petreci seara de vineri stând închis în casă. Tinerii se bucurau de momentul lor de relaxare după o săptămână grea de muncă sau de studiu. Aleile erau doldora de oameni care stăteau ba în picioare, ba așezați la masă. Discutau, beau, cântau, râdeau, toți numai o veselie. O fată blondă își făcea drum printre mulțimea de oameni. Era plânsă toată, dezorientată, confuză. Avea pasul stângaci, de parcă nu mai avea forță să se țină pe picioare. Se lovea de oameni, scaune, mese, se împiedica de pietrele ieșite puțin în afară. Mergea holbându-se la pământul de sub ea, ignorând forfota din jur. Nu mai auzea nimic; liniște deplină. Își continuă drumul până fuse înghițită de străzile Bucureștiului.