RUGĂMINTE / RUGĂCIUNE

Roagă-te pentru mine, mamă!

Ziua asta e un copil jucându-se

pe spinarea unui șarpe hămesit...

Roagă-te pentru mine s-ajung cu bine la zenit,

s-ating sânii nopții, să-mi poată alăpta

visele astea pricăjite, de bebeluș subnutrit

-așa arată visele când tu însuți nu mai crezi în ele,

aduc mai degrabă a coșmar și a munți de belele-

Roagă-te pentru mine mamă, cu ultimele puteri

să nu mă ajungă din urmă blestemul de ieri,

ia-ți-l înapoi, rupe-l ca pe buruiană,

pune-mi-l, mamă, cataplasmă pe rană,

să intre otrava în mine, s-o fac antidot

câtă vreme mai mișc, câtă vreme mai pot.

Ia-ți blestemu-napoi, roagă cerul să mă dezlege de el,

altfel, vei fi silită s-așiști la cel mai cumplit măcel

-nu viața ta , tinerețea ta, visele tale,

nu deziluzia promisiunii carnale,

nu bătrânețea din pliante lucioase,

nu croaziere și povești mincinoase

despre vârsta a treia și cum că, acum ai începe cu adevărat să trăiești,

despre pilule-minune și încă posibile plăceri lumești

(știu, mama, știu, vorbesc prostii, cu chestii  atât de tabu te-nspăimânt.

tu, care ai făcut dragoste numai cu lumina stinsă și mereu cu capu-n pământ

-"ce rușine, doamne, ce-or să zică vecinii?",

tu tre’ să rămâi până la capăt fată cuminte,

copiii ți i-a preparat nea Houdini...

Nu, nu despre astea toate va fi cel mai cumplit măcel, draga mea,

Ci despre moartea care ia-n stăpânire inima mea,

Inima mea, creierul meu, sufletul meu, sângele meu, visele mele,

Căci tu însăți, mamă, te-ai fi putut salva doar prin ele.

Eu, mamă, aș fi fost ultima ta șansă să pleci de aici împăcată

- "n-am reușit eu să urc pân la capăt, dar măcar am văzut-o pe fată

cățărându-se acolo unde și eu, cândva, am țintit, cu mâna streașină la ochi-

 Doamne, că tare-i frumoasă și bună la suflet fetița asta, nu i-ar fi de deochi!"

Tu deja te-ai tranșat, mamă, mușchi cu mușchi, nerv cu nerv

și ne-ai scos la lumină,

Ia-ți blestemu-napoi, să nu pleci (când o fi) cocoșată de vină,

 să nu pleci sfărâmată de filmul autodistrugerii mele,

sunt pe buza prăpastiei, mamă, alăptând o iubire-n atele...

Fă ceva!!! Urcă cerul, rupe Poarta Sfântului Petru, imploră!

Doar vocea ta de mamă mai poate fi atât de sonoră

încât să răzbată deasupra plângerii lumii întregi.

Ia-ți, mamă, blestemu-napoi! Numai tu poți s-o dregi!

 (8-10 nov 2025, Sydney)

·      extras din volumul in lucru CAND POEZIE MAI CITESC NUMAI POETII

DEZPIETRIRE

Poemul ăsta, în original, ți l-am scris pe piele - aia de pe spate,

aia care a suportat de la toți cam de toate.

Ți l-am scris cu negru și cu roșu. Pe alocuri,

literele păreau niște găuri făcute în carne, de tocuri.

Cam simpluț, gagico, calci apa, bați pasul pe loc!

Ieși și tu cu ceva mai de Doamne-ajută, poate-ai noroc

și, first and foremost, cine naiba mai scrie cu rimă

(și, și mai și, cine naiba mai spune naiba

în loc de dracu’, dreaku’ sau fuck, fut, pulă, pizdă, coi și,

din nou, cine naiba mai scrie cu rimă?)

Eh, atâta parte de blam să am, atâta parte de vină!

Dar, cum spuneam, poemul ăsta, în original, ți l-am scris pe piele,

dup-o noapte (și-o zi) ‘n care inima mea și-a ieșit din minți, din curele,

l-am scris așa, dintr-o singură suflare

ca și cum ți-ai lua sânge când ai febră prea mare.

A țâșnit, pur și simplu, din degete, a vrut să vadă lumina.

Tu îți potoleai bătăile inimii cumințindu-ți, în trepte, retina

bombardată de forme și sunet, mișcare, dorință...

Te-ntorceai, pe rând (și tu erai bucăți) la icoana din raft, la credință.

Îți spusesem cândva că trupu-i păcat

dacă-l dai sau iei fără iubire.

M-ascultai neștiind ce s-alegi: nu total, tac(i) chitic sau doar nedumerire.

Cam așa, cam pe aici te aflai când a țâșnit poemul ăsta din mine,

făcuserăm dragoste și-ți ursisem în gând doar de bine.

Dar să las aici și poemul, poate că spune, totuși, ceva

despre sfărâmarea stâncii din tine, despre inima mea.

Îți scriu pe piele ta de dragon ne-mblânzit, despre iubire,

despre dresură de lei, prăpăstii, păcate și-ndumnezeire.             

Apăs pixul până țipi, până iese-curge sânge

știind că-ntr-o zi o să te lepezi de piele și de inima mea care plânge.

De aceea apăs, să-ți rămână săpat în carne și-n oase

c-am trecut pe aici, (te-)am iubit, am trăit niște lucruri frumoase.

Altfel, cum te știu, la primăvară, când o sa-ți lepezi pielea, vei uita de-ndată

Zvârcolirile mele la tine în sânge, respirația mea sacadată,

lumina mea verde înecându-se-n irișii tăi aurii, de reptilă,

dorințele mele de femeie răscoaptă, spaimele mele de copilă.

Nu, nu, nu, nu pot lăsa să se întâmple asta!

Hai să zăvorâm ușa, s-astupăm fereastra,

să rămânem captivi în această zi fără pereche

trăind după sufletul tău de poet

și inima mea-ntr-o ureche.

8/04/2024, Sydney

***Extras din volumul in lucru The Soul Traveller

DESPRE CĂMĂȘI, CA DESPRE OAMENI

Cămașa verde ai vrut-o cu tine, ți-am pus-o-n valiză

cu sentimentul cu care

ai încălzi un șarpe la sân

-de ce ți-aș da eu singură aripi să zbori

peste mine

ca peste o prăpastie în care

n-ai de gând să-ți lași

oasele?

Dar am împachetat-o frumos, chiar artistic, aș spune,

fără cute,

numai bună de-mbrăcat dacă apare-n zona ta

(și orice petec de cer sau bucată de asfalt e zona ta,

când trebuie să-ți joci cartea)

acea femeie în al cărei nume

fiecare literă

e un cartier

din Galați.

(18 dec 2023, Sydney)

***Extras din volumul in lucru The Soul Traveller

PE GAURA CHEII

Mă uit pe gaura cheii în camera ta cu amintiri ferecate

despre primele spaime, primele căderi

și despre vânătăi frumos ambalate.

Mulțumesc că mă lași să uit

fără să plătesc cu ani din viață,

că vrei să-ncercam să ne trezim

într-o cu totul și cu totul altă poveste,

într-o cu totul și cu totul altă dimineață,

năpădiți de verde pe la-ncheieturi, nu de iarbă uscată,

dornici de aripi și zbor, pregătiți s-o facem iar lată.

Da, știu, mi-a zis o tanti că prea scriu cu expresii la-ndemână

(a vrut să zică “de toată mâna", dar nu i-a ieșit),

 am lăsat-o-ncâlcită în DEX și-n franțuzisme, iar eu mi-am mai liniștit

caii verzi, ăia care nechează sonor în timpul vecerniilor cuminți,

caii albi, ăia care duc în spate suflete transparente, de părinți,

caii mov, ăia care fac lumină și-ntuneric la noi în alcov…

ah, dar, de fapt, le-aș da bice, le-aș da bice cailor mov!

Mulțumesc că vrei să plonjăm într-o altă poveste

începuta demult, frântă la mijloc, dar din care

mai este,

mai este,

mai este.

Îmi fac cruce cu limba, încerc marea cu degetul

-oare-o să doară?

Nici nu mai țin minte când

am tremurat de iubire ultima oară.

Îți pun perdea la fereastră, spăl pe jos, șterg oglinzi

rugându-mă cerului să-nchidă

toate tarabele la care-ai putea să mă vinzi

(Galati,iunie-iulie, 2024))

***Extras din volumul in lucru The Soul Traveller

Până vine trenul - dacă mai vine,

că mie toate trenurile-mi întârzie sau, și mai și, le pierd la mustață-

până vine trenul, ziceam,

hai să-ți arăt Oltul

cum curge ca un șarpe leneș și ghiftuit

la buza muntelui, la marginea fâneței,

la limita de sus a tuturor suferințelor mele,

spălând răni mai vechi sau mai noi.

Hai să-ți arăt cum își face Oltul treaba,

și pe a lui, și pe a altora,

repunând în circuit

destine metastazice,

cum dă pumni în bot unor răni

răvășite de septicemie – durerile nevindecate

au tendința asta de a se infecta fatal-

sau hai mai bine să mâncăm prune nespălate și pere

din pomii ăștia de lângă șine – peron nu mai există demult,

l-au mâncat timpul și iarba recâștigându-și patria și seva.

Hai să ne lichefiem în soare

până vine trenul – dacă mai vine…

Când va ajunge-n stație noi vom fi fiind

două căni mari, cu apă (pregătite)

pentru un destin căruia îi crapă

buzele de sete și inima

de prea multă

Întâmplare-deodată.     

·      (Rm. Vâlcea, iunie-iulie, 2024)

***Extras din volumul in lucru The Soul Traveller

Inima mea, apartament cu patru camere de închiriat,

fie pe termen lung – it comes with some incredible perks!-

fie pe termen scurt – se lasă cu mici sau mari

crize de tahicardie, de identitate,

de faith și purpose (ooo, mai lăsați-mă dracului în pace  cu

nesiluirea limbii române! Dacă suportă franțuzismele interbelice,

suportă și englezismele postdecembriste!),

crize, alfel spus, existențiale.

Se lasă cu salturi mortale.

Camere mobilate, cu vedere spre

expoziții permanente de vise zdrelite,

zdrobite, ciobite, învinețite, caftite la mare artă

de  ziua de mâine,

camere cu micul dejun inclus

constând în suferințe dietetice (îmblânzite cu Lyrica*) pe pâine.

Camere proaspăt renovate (se mai văd, totuși, vagi urme de sânge),

cu vedere spre dezastre fabuloase,

cu sau fără aerisire & lumină

sau cu vedere

spre cele mai frânte oase.

Camere cu personalitate, pe ai căror pereți

pot fi admirate (sau te pot băga în sperieți)

răni timpurii sau răscoapte,

cicatricile-abstracte

ale zilei de ieri,

din ierni violete și verzi primăveri

(ce frumos miroseau astea două, în anii mei de liceu!

Singurele deodorante, ș-alea vândute pe sub mână,

pe sub tejghea - ce-ar fi să spun ,pe sub maieu"?)

Aaaanyway, hai să merem un pic înapoi

la oile mele (sau la ale mele oi?

Nu te chinui prea mult pentru rimă,

poezia-n formă fixă n-o să mai țină

pe vremurile astea turbate

în care oricine scrie oricum și de toate)

Așadar, camere mai mici sau mai mari,

după cât e omul dispus să investească

într-o poveste care n-are

șanse să supraviețuiască.

Camere de închiriat mai pe nimic, vă spun!

Hai, cazați-vă-n inima mea ca-n niște baloane de săpun

ș-apoi spărgeți-le cu acul, nimeni n-o să moară!

-mie doar o să-mi bată inima tot mai într-o doară.

Și lăsați să se scurgă încet, către niciunde,

zâmbete, mângâieri și generos de multe secunde

frumoase, care-au avut loc, cândva, în această poveste

din care, până mai ieri, părea

că mai este, mai este, mai este...

                                               *Lyrica- medicament antidepresiv

** ( Sydney, 2024)

                                                 ***Extras din volumul in lucru The Soul Traveller