Interviu în oglindă

Două profesoare de top s-au întâlnit cu Dragoș Andrei Preutescu, la Biblioteca Academiei din Iași, pentru o discuție despre școală: Claudia Sava, doctor în filologie, este profesoară la Colegiul Național "Mihai Eminescu" Iași, iar Cristiana Călin, de asemenea, doctor în filologie, predă la Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară "Vasile Adamachi", Iași.

Totodată, fac parte dintr-un club de lectură bine cunoscut în oraș: Cuibul visurilor.

Andrei a pus întrebările, iar Claudia și Cristina au răspuns. Aceleași întrebări, două perspective: un interviu în oglindă.

"Odată acoperite necesitățile de bază ale vieții, următoarea cucerire socială este învățătura, înțelepciunea. Aceasta este lecția grecilor: școala, chiar și când este obligatorie, ne eliberează." (Amintiri din viitor. Manifest pentru lectură  de Irene Vallejo)

Dragoș Andrei Preutescu: Sistemul de educație din România trece prin transformări constante la care nu găsim o finalitate, dar m-ar interesa să ne spuneți, ce anume mai reprezintă școala pentru elevi și părinți și de ce ni se pare că există o tot mai mare îndepărtare a acestora de rolul formator al școlii? Mai are școala potențialul să elibereze, să ne facă să ne simțim liberi?

Claudia Sava: Există mai multe coordonate pe care s-ar dispune un punct de vedere asupra aspectelor pe care le-ați interogat. Mai întâi, este vorba despre metamorfozele multiple ale sistemului de educație românesc; fenomenul este firesc, școala evoluează odată cu modificările din plan social, iar reproșul major care i se poate aduce este absența unei viziuni de ansamblu, a perspectivei construite pe un demers reflexiv. Din 1991, când intram în sistem, am fost pusă în situația de a mă adapta la un șir considerabil de modificări, începând cu felul în care au fost concepute programele și ajungând la diverse modele de concepere a evaluărilor externe la finalul gimnaziului și al liceului. Eforturile de a înnoi, modifica, reface demersul educațional au lăsat impresia că deciziile nu se iau la firul ierbii, pornind de la studii de impact, ci undeva într-un mediu rupt de realitățile școlii, de unde și neîncederea, confuzia, reticența la aceste transformări. Aș afirma că atitudinea de care tocmai am amintit vine și pe fondul general uman al rezistenței la schimbare, dar are o justificare și în ezitările sistemice. Este contextul în care a trebuit să formăm deprinderi, competențe, să furnizăm cunoaștere, iar asta a impus un efort de adaptare și orientare din partea profesorilor.

Ce mai reprezintă școala pentru elevi și părinți? Depinde. Factorii care influențează atitudinea acestora sunt nivelul de educație și condiția materială a familiei. Pentru a vedea în activitatea școlară un scop, o oportunitate de formare, este nevoie ca elevul să fie conștient că educația îi garantează o poziție socială bună, o existență măcar decentă, dacă nu prosperă. Societatea nu furnizează confirmări în acest sens, așa că sunt puțini elevi care își edifică prin efort și pasiune un viitor fundamentat pe studiu. Cei mai mulți elevi nu reușeșc să vadă în educație un beneficiu – Daniel T. Willigam are chiar un volum intitulat "De ce nu le place elevilor școala", în care răspunde la întrebările profesorilor. Este clar că un copil care crește într-un mediu ce valorizează educația va identifica un sens în demersul formator, spre deosebire de cel care trăiește într-o familie neinstruită, care privește cu dispreț școala și profesorii. Acesta din urmă este marea provocare a sistemului, iar noi, profesorii, căutăm soluții în ideea de a-i câștiga pentru educație. Ca să folosesc termenii lor, ai tinerilor, școala este, pentru foarte puțini, un fandom, iar de majoritatea este ținută în friend zone.

În ceea ce privește relația școală – libertate, îmi place să cred că doar studiul, asimilarea cunoașterii, formarea competențelor sunt garanții că individul va trăi liber. La prima vedere, educația se caracterizează prin constrângeri, prin respectarea unor reguli și prin necesitatea de raportare la exigențe, ceea ce nu se suprapune pe ideea de libertate. Ca orice ideal, libertatea se obține prin efort și are un preț, dar odată cu accesul la lumea ideilor, la informația științifică, la domeniul cultural, tinerii au șansa de a deveni oameni capabili să gândească liber, să analizeze critic, să înțeleagă mai bine lumea în care trăim. Încerc să pricep de ce, în dialogurile mai apropiate cu elevii, atunci când avansez ideea că libertatea este una dintre valorile fundamentale ale ființei umane, aceștia mă privesc oarecum confuzi. Poate pentru că ei n-au știut niciodată cum este să nu fii liber, n-au trăit, asemenea generației mele, în comunism. Dar asta deja este altă discuție.

Cristiana Călin: Școala nu ne-a făcut niciodată să ne simțim liberi, ca să fiu în asentimentul lui Andrei Pleșu, dar educația, cultura, da. Epoca pe care o traversăm impune, pe lângă altele, și o regândire a rolului pe care îl mai are școala în formarea unui om, dar și pe cel al profesorului. Mai mult ca oricând, este necesar să privim spre modul în care înveți un tânăr cum să învețe, pentru că mijloacele necesare le are la îndemână. Poate că se deplasează puțin accentul de la dimensiunea strict formală a școlii, spre informal și nonformal. Elevul de astăzi are nevoie de mai mult ghidaj, de exemplu, de facilitarea unor experiențe de învățare, deoarece informația poate fi ușor accesată, iar profesorul nu mai este unicul deținător al ei.

Cred că dascălul de astăzi este chemat să învețe cu noile generații, să devină coordonator și model în echipă, să descopere drumul spre libertate făcând elevii confortabili cu informația, chiar și atunci când nu o consideră necesară pentru parcursul lor.

Școala este un sistem închis, cu reguli și transformări care standardizează, normează și certifică anumite competențe, dar în finalitățile ei trebuie să privească deschis spre oamenii pe care îi formează mediul înainte să intre în bănci. Și aici se impune saltul, să devii ca profesor parte a lecției de zbor, să conștientizezi că părintele și sistemul atribuie școlii un rol social cu precădere, dar miza este una culturală, nu doar să le asigure un viitor loc de muncă. Obligativitatea școlii devine astăzi obligativitatea succesului social ceea ce produce de cele mai multe ori eșecul în asigurarea libertății de a gândi, de a trăi, de a simți.

"[…] oamenii care nu utilizează IA vor fi înlocuiți de cei care o utilizează." (Inteligența artificială. Cum ne ajută și cum ne amenință o creație superioară omului de Manfred Spitzer)

DAP: Cum reușiți să gestionați noua provocare numită ChatGPT?

C. S.: Înainte de orice, mă informez, citesc despre inteligența artificială, acest "duh din lampă" eliberat peste omenire, în termenii lui Manfred Spitzer. Pe urmă, o folosesc cu discernământ, ceea ce le recomand și elevilor mei. Spre marea satisfacție a profesorilor de literatură, ChatGPT este limitat în domeniul nostru, ca să nu spunem că este uneori stupid sau impostor, inventează titluri, autori, atribuie greșit paternitatea unui text, se încurcă în povestirea unei creații literare. Evident, elevii au tendința de a utiliza această resursă pentru a scurta drumul spre o soluție, dar experiența la catedră ne ajută să recunoaștem un conținut care nu este realizat de cel care pretinde că l-a scris. În astfel de situații, obișnuiesc să deconstruiesc prestația ChatGPT și promovez o utilizare responsabilă a IA. Nu se poate ignora eficiența acestui instrument în sistematizarea unor date, în sensul că se economisește timp pentru a configura, spre exemplu, un proiect pe o temă dată. Îi conștientizez și pe elevii mei: ChatGPT va furniza răspunsuri mai complexe, caracterizate prin acuratețe, doar dacă știi să-i pui întrebările și îi construiești situații de rezolvat cât mai bine fundamentate științific. Nu mă simt amenințată de IA, consider ChatGPT un instrument util dacă este folosit cu măsură, iar informația este verificată academic. Am totuși un reproș în ceea ce-l privește: prea este de acord cu noi, ceea ce poate reprezenta un pericol pentru mințile în formare.

C.C.: Cred că am depășit stadiul în care IA este o provocare, indiferent de domeniu, nu doar în educație, dar poate fi o provocare modul în care se impune folosirea chat-boților în procesul de predare-învățare. Există riscul ca un program să devină noua "voce" a catedrei, iar interacțiunea umană, atât de necesară în actud educativ, să cadă într-un plan secundar. Ca și în actul medical, ființa umană pe care o crești prin educație are nevoie de energia celui care-l învață, de zâmbetul lui, de pasiunea împărtășită care face viu momentul învățării.

Lucrul cu adolescenții îmi demonstrează zilnic faptul că ei sunt atrași de spațiul și posibilitățile tehnologiei, dar sunt încântați când descoperă într-un mod autentic informația. Umorul, ironia, erudiția, seriozitatea își pot da mâna în ghidajul învățării, aspect pe care nu-l poate suplini încă IA-ul, dar el poate fi inclus pentru o călătorie mai rapidă în spațiu și timp, pentru materializare a abstractului, pentru o suplinire a realului.

Dacă vorbim despre tendința tuturor de a suplini efortul de a reține și de a aplica ceea ce învățăm prin folosirea IA, atunci elevii sunt cei mai vulnerabili, pentru că ei confundă existența informației cu deținerea ei, nemaivorbind de corectitudine. Și aici intervine un rol pe care trebuie să și-l asume cadrul didactic modern, de a-și învăța elevii cum se folosește IA, cum se validează conținuturile, care sunt pericolele cognitive, etice și psihologice la care sunt expuși în cazul folosirii unui sistem ce își asumă totalitarismul cunoașterii.

"Social media a înarmat un miliard de oameni și le-a dat posibilitatea de a intra în rolul celor care impun norma cunoașterii comune, aplicând ei înșiși pedeapsa cu costuri foarte reduse și cu posibilul beneficiu al prestigiului recunoscut de o vastă audiență." (Când toată lumea știe că toată lumea știe de Steven Pinker)

DAP: .: Noua programă școlară pentru liceu la limba și literatură română va reuși să acopere golurile, nevoile sau să descopere potențialul elevilor în contactul cu textul scris? Presupunem că persoanele care gândesc programele școlare au o motivație pentru a încuraja participarea și pentru a trezi interesul. A învăța / a cunoaște este și o activitate de socializare cu lumea veche și cu lumea nouă.

C. S.: Noua programă școlară pentru liceu la limba și literatura română este doar un fragment dintr-un tablou pe care nu-l putem vedea încă, deoarece nu avem decât documentul pentru clasa a IX-a. Este și unul dintre motivele pentru care a generat o dezbatere atât de aprinsă, uneori surprinzător de tăioasă. Așa cum este concepută acum, programa de a IX-a permite dezvoltarea unor competențe de lectură și de exprimare scrisă / orală cu o condiție: profesorul să asigure un cadru educațional propice, în sensul unor contextualizări, conexiuni cu fenomenul cultural actual, adaptări pe înțelesul elevilor. Grupul de lucru care a elaborat acest document pare să se fi concentrat pe abordarea literaturii ca fenomen integrator, s-a folosit și termenul transnațional, dar aș reflecta aici asupra maturității elevului de 14-15 ani, aflat la început de liceu, în datele unei experiențe culturale destul de modeste pentru ambițiosul proiect propus de programă. Simpla lectură a competențelor generale pune în evidență dificultatea de a le dezvolta cu succes la adolescenți, în condițiile în care diferența de viziune dintre curriculum de liceu și cel de gimnaziu este considerabilă. Aș vedea mai curând clasa a IX-a ca o etapă de tranziție, de configurarea a unui set de instrumente utile în explorarea literaturii din următorii ani de liceu. Sigur, procesul cunoașterii ar trebui să permită acea "socializare" între vechi și nou, cu observația că trecutul tinde să devină, pentru nativii digitali, un soi de artefact inutil, iar aici este rolul profesorului să regleze mecanismele de familiarizare cu evoluția culturală.

C.C.: Este un deziderat al programelor școlare de a acoperi esențialul în domeniul cunoașterii oricărei discipline, de aceea cred că golurile sunt inevitabile și chiar necesare pentru a permite posibilitatea descoperirii pentru cei interesați și o respirație pentru cei pasionați de altceva. Mi se pare extrem de important modul în care sunt integrate conținuturile programelor de Limbă și literatură română în gimnaziu pentru a oferi confortul intelectual și cultural pentru fiecare viitor adult, dar pentru liceu lucrurile pot fi variate și calibrate spre nevoile culturale ale unei generații dintr-o anumită epocă. Actualele propuneri și schimbări nu sunt nici cele mai fericite, dar nici în totalitate greșite, aș spune că nu există un echilibru necesar, nici o privire serioasă spre potențialul și provocările tinerilor de astăzi. Cred că nu putem renunța în totalitate la diacronia fenomenului literar în spațiul românesc, nici nu putem să sincronizăm toate direcțiile de manifestare culturală în același areal de predare, dar este necesară o îmbinare a acestora, o renunțare la prejudecăți privind ceea ce poate sau nu poate învăța un elev. Este important câtă libertate i se dă profesorului să adapteze ceea ce îi propune programa, ce finalități vor face obiectul examenelor și cât de mult "normăm" într-o direcție conținuturile. Experiența îmi arată că nu lipsa interesului pentru literatură este adevărata problemă a tinerilor, ci excesiva rigoare interpretativă, lipsa unei libertăți de expresie care să poată fi luată în considerare și în actul evaluării sau alegerea unor texte total străine de lumea lor.

"[…] efortul de a gândi lumea există datorită cărților și lecturii. Adică există atunci când putem vedea cuvintele și ne gândim în liniște la ele imaginându-ne ce spun, în loc să le urmărim doar pronunțate în fluxul rapid al discursului." (Infinitul într-o trestie de Irene Vallejo)

DAP: : Cartea tipărită rămâne un instrument esențial pentru alfabetizare, gândire critică și creativitate. Mai există o atracție, nu neapărat pentru fenomenul literar, dar pentru simpla activitate de a citi?

C. S.: Atracția pentru lectură există dacă potențialului cititor i se asigură un mediu prielnic: copilul va citi dacă adulții din jurul său, părinții și profesorii, citesc. Pe urmă, elevilor de gimnaziu ar fi de dorit să li se pună la dispoziție o ofertă generoasă de cărți cu subiect adecvat vârstei. Pe lângă numeroase titluri din literatura universală contemporană, se găsesc și la noi, în ultima vreme, texte interesante pentru micul cititor. Odată format, la vârsta copilăriei, pentru contactul cu literatura, în liceu va rezona mai ușor cu o carte provocatoare, "grea". Predau la un colegiu național, sunt preocupată să le sugerez constant elevilor mei liste de texte, de aceea am bucuria de a mă implica în dezbateri despre ceea ce au citit. Este drept, nu citesc toți, dar simplul fapt că cei care au refuzat lectura privesc uneori cu nedumerire și jind spre cei însuflețiți de cărți poate constitui o speranță că, vreodată, vreunul dintre cei reticenți va deschide, măcar din curiozitate, un volum de literatură. De altfel, pentru a-i ambiționa, le spun că lumea literaturii este un teritoriu edenic la care nu au acces decât "aleșii", ce ne împiedică să fim acolo? Iar pentru cei care nu se regăsesc în țesătura miraculoasă a literaturii există cărți științifice, de istorie, de filosofie etc. Din păcate, nu văd prea des elevi care să aleagă cititul în favoarea altor activități. Asta nu înseamnă neapărat că lectura ar fi în declin. O lume fără cărți ar fi o lume fără oameni.

C.C.: Atracția pentru lectură nu vine de nicăieri, ea se educă de la un punct, se modelează după mediul pe care îl frecventezi, se cultivă sau nu în mediul familial. Trebuie să recunoaștem că tinerilor le lipsesc modelele de cititori, iar în școală profesorii înlocuiesc pasiunea interpretării cu nevoia de a cunoaște mai mult teoria necesară evaluărilor de etapă. Narativul de care aveau nevoie generațiile fără telefoane inteligente este înlocuit astăzi de secvențialul unor idei sau imagini în mișcare, iar timpul lecturii devine o durată insuportabilă pentru cei obișnuiți cu o anumită dinamică a vieții reale sau virtuale. Cu toate acestea, nu lipsesc oamenii pasionați de lectură, nici măcar în rândul elevilor așa cum deseori se crede. E o adevărată maieutică și să faci cititor un tânăr care are atât de multe alternative de a petrece timpul liber sau care nu are o pasiune pentru citit. Coordonarea unui club de lectură în școală mi-a confirmat că cititul are și rol social, terapeutic, de dezvoltare personală și profesională. Greu este începutul, dar apoi lectura devine formă de apartenență, pasiune împărtășită, suport de gândire critică și formă de validare în grupul din care ei fac parte. Un cititor poate să "molipsescă" alți cititori; văd asta de-a lungul timpului de când ne întâlnim lunar lângă o carte și mă bucură. Putem contamina în sens pozitiv mediul în care trăim sau lucrăm prin autenticitatea modului în care suntem cititori care împărtășesc cu ceilalți frumusețea și dificultățile lecturii.

"Puterea artei este puterea surprizei tulburătoare. Chiar atunci când pare imitativă, arta nu copiază familiaritatea lumii văzute, ci mai degrabă o înlocuiește cu o realitate proprie. Misiunea ei, dincolo de a da la iveală frumusețe, este de a submina banalul. Procedura sa operațională implică procesarea retiniană a informației, dar apoi răsucește un comutator și generează un tip alternativ de viziune: un tip de a vedea dramatizat." (Puterea artei de Simon Schama)

DAP: Instruit, creativ, inteligent, flexibil, profesionist. Acestea sunt câteva din calitățile pe care trebuie să le dețină un profesor în secolul XXI, la care mai putem adăuga și capacitatea de a înfrunta provocările sociale și tehnologice. Nu vi se pare că profesorul de astăzi trebuie să fie un mare artist care să surprindă, să tulbure, să trezească interesul?

C. S.: În noiembrie 2024, un ordin de ministru aproba profilul și standardele profesionale ale cadrului didactic din învățământul preuniversitar, pe etape de carieră și pe niveluri de învățământ, document care configureză un profesor ideal, competent în șapte (!) domenii ale carierei didactice. Cele mai bine de 60 de pagini aduc în atenția celor care sunt parte în sistemul educațional faptul că profesorul trebuie să-și cunoască bine elevii, să fie un bun specialist în domeniul său, să colaboreze cu familia și comunitatea, să fie reflexiv, să respecte principiile etice, să învețe continuu, să contribuie la dezvoltatea instituțională și să valorifice resursele digitale în educație. Fără a le teoretiza neapărat sau a le conștientiza pe categorii, un profesor responsabil și care se respectă caută să atingă toate aceste competențe. Pe fundalul uman al exigențelor carierei, profesorul este, câte puțin, actor, părinte, o prezență severă, dar și deschisă la negocieri rezonabile, o persoană cu simțul umorului și al datoriei. Irene Vallejo îi numește pe profesori "sculptorii viitorului" și amintește de Albert Camus care i-a dedicat Premiul Nobel învățătorului care i-a intuit talentul. Deci, pe lângă nenumăratele competențe și virtuți, profesorul trebuie să aibă vocație, intuiție, fler. Iar cele două condiții care îl ajută să mențină vie atenția și curiozitatea elevilor în cele 50 de minute ale orei sunt pasiunea pentru propria profesiune și iubirea necondiționată pentru copii.

C.C.: Ironia face că ar fi trebuit să mă duc la actorie, sau cel puțin așa visam pe la 18 ani când mi-am depus documentele la Facultatea de Teatru din Cluj, fără știrea părinților. Drumurile m-au purtat însă în altă direcție și am avut norocul să descopăr că am o profesie în care pot să împletesc pasiunea pentru lectură cu actoria.

Nu cred că au existat vremuri în care misiunea profesorului să nu fie grea, în care să nu se confrunte cu alte forțe sau tendințe, în care să fie lăsat să predea cu tot sufletul și libertatea sa. Evident, normarea și limitele sunt necesare pentru a împiedica orice tip de exagerare, dar documentația și formalismul ar trebui să nu stingă niciodată pasiunea unui profesor. Cred că aceasta este cea mai importantă calitate, un fel de har pe care îl ai sau măcar străduința să îl imiți dacă nu ești suficient de înzestrat. S-a creat, cred, o imagine distorsionată a profesorului ca un fel de apostol de catedră, un propovăduitor al cunoașterii și, din păcate, spunem prea des "trebuie să știți" elevilor. O diplomă îți demonstrează parțial că ai cunoștințe și abilități, școala îți oferă mediul în care te pregăteși să o obții, dar profesorul este cel care te ține de mână pe drumul în care ai încredere că ceea ce înveți te face să știi. Cât timp ții un tânăr de mână ești prieten, părinte, educator, dar și Harap-Alb care ai fost, fără să uiți cum și de unde ai învățat.

Dacă privesc spre noile tehnologii și ceea ce pot amplifica în munca unui profesor, nu-mi este frică de înlocuirea imposibilă (chiar dacă ar putea fi exersată pentru o vreme) a profesorului, dar mă sperie gândul că noile generații de profesori ar putea crede că misiunea lor este doar de a transmite informații.