A scrie istoria Pământului înseamnă a atribui o valoare asupra lucrurilor de la începutul și sfârșitul unei narațiuni, a selecta doar anumite momente centrale și fenomene, a categoriza anumite perioade, puncte de cotitură sau forțe centrale, toate acestea conducând la crearea unor factori impliciți sau expliciți cu lecții morale implicite sau explicite.

Antropocenul a devenit, prin urmare, obiectul unor narațiuni în domeniul geologiei în care omul joacă un rol semnificant. Astfel, putem distinge între patru tipuri de grand narratives, de narațiuni la o scară globală, a antropocenului: narațiunea naturalistă, narațiunea post-natură, narațiunea eco-catastrofică, narațiunea eco-marxistă (Bonneuil 2015: 18).

Narațiunea naturalistă prevede drept forțe cauzale creșterea populației, creșterea economică și expansiunea schimburilor internaționale. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, masiva folosire a combustibililor fosili a transformat atmosfera, oceanele și climatul la scară globală. Noua sursă de energie a sporit puterea omului de a transforma ecosistemele, provocând o deraiere a planetei noastre. În perspectiva acestui tip de narațiune, antropocenul este epoca în care omul a devenit o forță geologică, numele de antropocen provenind de la agentul cauzal și nu de la flora sau fauna planetei, fapt ce constituie o excepție. Ceea ce este mai rău este că avem date asupra influenței noastre și că accentul s-a mutat de la o modernitate simplă la una reflexivă.

Gânditorul socialist Charles Fourier spunea în 1821 că tot capitalismul industrial va schimba complet Pământul și climatul în care trăim. Omenirea a intrat în epoca antropocenului în pofida informațiilor avute, în pofida unei ample și globale reflexivități ecologice. Narațiunea aceasta tinde să reproducă marea poveste a modernității, a omului care se mișcă de la uitarea ecologică la conștiința ecologică, a omului care este egalul naturii, al omului care repară natura (18-23).

Narațiunea post-natură este propusă de gânditori eco-constructiviști, de cei care împărtășesc utopia tehnologică și sunt pro industrie. Aceștia văd antropocenul ca sfârșitul naturii. Antropocenul, în acest caz, proclamă imersiunea de nescăpat a destinului uman în ciclurile naturale ale Pământului, unde temporalitatea pe termen scurt a omului se întâlnește cu cea geologică a Pământului. Perspectiva este una a sfârșitului certitudinii și a creșterii riscului, incertitudinii și controversei. Antropocenul este văzut drept sfârșitul naturii în sine.

Anumite perspective mai puțin sofisticate argumentează că nu există sălbăticie, din moment ce omul întotdeauna a modelat natura. Mai mult, natura este un construct cultural și tehnologic. În viziunea lui Bruno Latour, el citește romanul Frankenstein de Mary Shelley ca o morală asupra fricilor iraționale ale efectelor negative ale tehnologiei; Doctorul Frankenstein greșind atunci când a fugit în loc să-și repare creația. Narațiunea post-natură e una paradoxală: afirmând sfârșitul naturii ca un lucru extern, abandonează cosmo-viziunea centrală a modernității occidentale.

Narațiunea eco-catastrofică se leagă de mitul lui Medea, care a îndrăznit să își omoare copiii atunci când a fost trădată de soțul său, Jason văzut în analogie cu colapsul civilizației industriale, cu oamenii devorați de Pământul pe care l-au trădat. Unitatea planetei este destabilizată de epuizarea resurselor, de practicile nesustenabile, de transgresarea limitelor planetei, creând o planetă vulnerabilă la eventuale catastrofe de natură globală. Știința din domeniul antropocenului a adus noi argumente care se focusează pe limitele Pământului în ceea ce privește ciclurile accelerate de consum de CO2, apă, fosfor, nitrogen etc.

Narațiunea eco-catastrofică nu proscrie accederea la mai bine, ci spre limite, puncte critice, colaps, violență și războaie. Perspectiva eco-catastrofică se depărtează de credința salvatoare în noile tehnologii verzi care ar putea salva planeta. Doar știința și tehnologia nu pot salva planeta. Este nevoie de reflexivitate ecologică și inovații sociale care s-ar ivi dintr-o societate dinamică din punct de vedere civil.

Narațiunea eco-marxistă vede în antropocen rezultatul unei contradicții a capitalismului, și anume inabilitatea de a menține natura. Antropocenul ar fi, deci, o poveste a metabolismului nesustenabil al sistemului mondial din interiorul sistemului Pământ. Unii preferă să o numească drept "capitalocen“ și să spună că a apărut în secolul al XVI-lea împreună cu expansiunea capitalistă europeană. Este cunoscut faptul că țările aflate în centrul sistemului mondial au importat mai mult pământ, energie și material din țările periferice decât au exportat, exportând în același timp mai multe sarcini de lucru spre ele.

Cele patru teorii nu se vor exhaustive, oferind o pluralitate de voci mai degrabă decât o singură perspectivă atotnaratoare, deschizând întrebări și moduri de reflecție asupra discursului antropocenului. Una din întrebări este aceea dacă umanitatea are nevoie de o elită tehno-științifică pentru a aduce soluții care să combată dezvoltarea nesustenabilă a planetei noastre.

Merită menționat că teoriile actuale ale antropocenului sunt combătute de anumiți oameni de știință care propun o perspectivă neutră în ceea ce privește imposibilitatea de a schimba modificările asupra planetei, afirmând că mediul înconjurător s-a schimbat la nivel local, și nu la nivel global, după cum afirmă apologeții perspectivei antropocene. Cele patru tipuri de narativități încearcă să ofere explicații la problemele societății în care trăim și oferă perspective noi de cercetare din prisma studiilor comparatiste actuale, cu multiple mutări de accent și resemantizări ale teoriilor precedente.

Bibliografie

Bonneuil, Christophe (2015). The Geological Turn: Narratives of the Anthropocene, p. 17-31. ÎN: Hamilton C., Gemenne F. & Bonneuil C. (ed.), The Anthropocene and the Global Environmental Crisis: Rethinking Modernity in a new Epoch, London, Routledge, 2015.