Veaceslav Cușter, Poeme sud-basarabene, Editura Sfântul Ioan, 2025

Există cărți care nu caută să impresioneze, ci să mărturisească. Cu simplitate, bunătate, dar mai ales, cu emoție și trăire autentică. Poeme sud-basarabene ale lui Veaceslav Cușter este, fără îndoială, una dintre aceste cărți, un volum subțire, dar nu fragil, ca o scrisoare trimisă acasă, dar greu în același timp, poate ca un dosar de arhivă, plin de nume de locuri, de oameni și de răni pe care hărțile nu le consemnează. Poetul scrie dintr-un loc geografic și existențial foarte precis: sudul Basarabiei, Bugeacul, zona Reniului și a Cartalului, malul stâng al Dunării, locul lui natal multiubit, părăsit în 2012 din motive complexe și complicate. Nu avem de-a face cu o poezie a universalului abstract, nici de una a particularului cu pretenție de valoare universală, surprinzător, reușita e reală tocmai prin autenticul ingenuu. Satul, gârla, lotca, setcile, ghionderul, cherhana – toate acestea nu sunt podoabe folclorice, nu sunt un costum național pus pentru poză, ritm sau rimă – ci sunt obiecte simbolice (cvasi totemice spune psihanaliza freudiană), adevărate coordonatele unei lumi trăite, respirate, iubite cu o tandreță (aproape) dureroasă.

Primul lucru pe care îl remarcă la o primă lectură este tonul, o voce între mărturie și lirism. Veaceslav Cușter nu adoptă o postură înaltă de poet-profet, nici vulnerabilitatea exhibiționistă a confesiunii facile. El vorbește cu o simplitate dezarmantă, care ascunde, la o privire mai atentă, o conștiință estetică real funcțională. Prima buche, poemul care deschide volumul, e un exemplu perfect: copilul care învață prima literă dintr-o carte în chirilică, mama care citește povești, tatăl care trudește, imaginile sunt simple, însă finalul strofei are o răsturnare discretă, amară, perfect calibrată. Litera "a", cea mai latină dintre litere, apare întâi în alfabet(ul) chirilic. Întreaga dramă identitară a românilor din zonă e condensată în acest detaliu, fără ostentație, fără discurs strident, acuzator. Aceasta este, de fapt, marea calitate a lui Veaceslav Cușter: o spunere discretă, o tăcere în interiorul versului care scurtcircuitează.

Volumul funcționează și ca o hartă sentimentală a Bugeacului românesc Un teritoriu poetic și geografie conotate afectiv, spiritual, intelectual, istoric, cu siguranță: Cartal, Satu-Nou, Reni, Anadol, Barta nu sunt locuri de decor, "povestire în ramă", ci personaje, o prosopopee a trăirii subiective. Poemul La Anadol are o simplitate de haiku în maniera călugărului Basho, mersul pe jos dinspre Reni ca act ritual, ca pelerinaj laic spre o biserică de sat. La cherhana e un tablou impresionist de o prospețime autentică – scoici, cornaci, nenufar, solzi transparenți, muște de baltă – o lume care există și rezistă, indiferentă la granițe și la ideologii. Remarcabil este și poemul Alternativă basarabeană, poate cel mai reușit poem. O invitație liric-bucolică la plimbare pe mal de apă, cu bifurcații multiple, cu geografii mici și precise, cu acel ritm lenevit al verii de baltă, semi-"idilism" binefăcător într-o contemporaneitate aliena(n)tă, poemul respiră, se dilată, lasă aerul să intre între versuri. E o poezie a libertății mici, fizice, a corpului care se mișcă printr-un peisaj familiar, și tocmai de aceea cu atât mai prețios.

Acest volum ascunde și o miză politică importantă - poezia lui Veaceslav Cușter este rezistență identitară, în sensul cel mai actual, pur și uman al cuvântului: supraviețuirea unei identități. Poemele La Dumitrești, odată, Limba războiului identitar, Devenim ucraineni, Estomparea conștiinței naționale sau Ospitalitate și coabitare formează un ciclu al rezistenței — nu agresive, nu pamfletare, ci dureroase și demnitate. Poetul nu urăște, nu vituperează revanșard, doar... nu uită. Înregistrează cu luciditate mecanismele de deznaționalizare, rușinea impusă, fără să cadă în resentiment steril. Timarova lingvistică este, în acest sens, un poem-bijuterie: un rus din Reni care îl corectează pe român în propria lui limbă - scena e urmuziană, grotescă, perfect adevărată, redată cu o ironie senină, fără ridicarea vocii. Aceeași sobrietate marchează și Opțiuni basarabene - dialogul cu fostul coleg de sat care declară că nu ar merge în România nici împușcat. Finalul e de o concizie devastatoare: Eu trăiesc în România — / Strămoșii noștri mă chemară. / El a rămas în Ucraina — / Pe el îl cheamă la război. Fără comentariu suplimentar, am cădea în anecdotic sau ridicol. Poemul se închide singur, ca o ușă grea.

Registrele intim și metafizic se complementează în acest volum civic, dar și profund intim, deci vulnerabil, care se dezvăluie în poeme ca Cu tata, Sub piatra amintirilor, Legătură sau Drumul către casă. Poemul Cu tata este, probabil, cel mai emoționant din volum: stupii, cortul, harta desenată în praf cu degetul, copacul cu ramuri spre Satu-Nou, Barta și Cartal — și brusc, premonitoriu, moartea tatălui anunțată ca o toamnă inevitabilă. E un poem al memoriei corporale, al legăturii genealogice înțelese ca rădăcini vii. Registru metafizic e dublat de cel religios, regăsibil în partea a doua a cărții în poeme precum Epectază prin Cuvânt, Legătură, Grâu și neghină, Din pronaos. O poezia religioasă ca o căutare. Credință și religie definește credința cu o simplitate teologică remarcabilă: a crede că părinții tăi au existat și există în eternitate. Nu dogmă, ci relație. Nu sistem, ci legătură.

Ca în orice cronică cinstită, eminamente subiectivă, câteva observații critice spuse cu bună credință privesc, fără a fi rezerve estetice, tentația didacticismului explicit, versul devine tezist acolo unde imaginea ar fi fost suficientă. Unele poeme din ciclul civic se rezumă la constatare fără transfigurare poetică propriu-zisă. Asediul cetății Bugeacului sau Estomparea conștiinței naționale, de pildă, funcționează mai bine ca manifeste decât ca poeme. E o alegere, nu o vină, poate conștientă, a urgentului față de estetic. De asemenea, Un călător care este cel mai lung din volum, poetul tinde spre exhaustivitate acolo unde selectivitatea ar fi servit mai bine tensiunea, anafora repetată devenind, pe alocuri, mecanică, e o limită minoră față de reușitele reale ale volumului.

Poemele sud-basarabene alcătuiesc cartea unui om care a ales să scrie taciturn, să numească neacceptarea uitării, să facă o alegere etică în literatură cu instrumente poetice potrivite. Veaceslav Cușter nu e un poet al avangardei, nu caută să șocheze sau să deconstruiască. El face ceva mai greu: reconstruiește, vers cu vers, o lume care riscă să dispară. O face cu demnitate, cu tandrețe și, adesea, cu acea exactitate a imaginii care face dintr-un poem un obiect care rezistă timpului.