Colaboratoarea revistei Ficțiunea, Howaida Saleh, scriitoare din Cairo, critic literar și traducătoare, a publicat recent un roman care se bucură de succes și care ne-a parvenit într-o versiune engleză.

Romanul se intitulează  Casa cârtiței: viața secretă a Faridei Al-Mufti. Howaida Saleh propune un text narativ dens, care dialoghează cu istoria socială informală și rescrie biografiile unor femei situate la marginea marilor narațiuni — dar care, după cum se afirmă chiar în dedicația de pe carte, au fost "inima poveștii". Autoarea lucrează printr-o împletire de tehnici narative, cu un limbaj încărcat estetic, saturat de senzorial și de istorie, construind personaje complexe, cu evidentă preocupare pentru teme ca puterea, corpul și memoria.

I. Tehnici narative — voci multiple și intersecții temporale

Romanul se bazează pe o narațiune la persoana a treia, dar această a treia persoană nu este nici neutră, nici distantă. Dimpotrivă, este un narator omniscient profund legat de personaje, care pătrunde în interiorul lor psihologic și dezvăluie straturile conștiinței și ale inconștientului. Narațiunea nu urmează o linie cronologică; ea funcționează prin flashback-uri și tranziții libere între prezent și trecut, făcând din timp un element la fel de psihologic pe cât este de istoric.

În deschiderea romanului și în capitolul "Palatele fetelor" se intersectează două fire narative:

• Nabawiyya Al-Ayiqa e provenită dintr-o lume a prostituției reglementate, a violenței masculine și a unor autorități paralele — prinți, proxeneți, poliție;

• Farida Al-Mufti, venită dintr-un mediu de familie bine situată social, are un statut, dar poartă în corp și în memorie o violență mult mai ascunsă: o căsătorie din copilărie, viol marital și tăcerea familiei.

Cele două povești se desfășoară în paralel, fără a se dizolva una în cealaltă; funcționează mai degrabă ca oglinzi narative: fiecare femeie vede în cealaltă o altă reflecție a propriului destin, iar povestea fiecăreia dezvăluie ceea ce cealaltă ascunde.

Pe măsură ce narațiunea avansează, în capitolul "Drumul spre casă" apare o a treia voce: Baldwin Jarvis Harvey, un străin îndrăgostit de Egipt — nu ca orientalism condescendent, ci ca o conștiință neliniștită, aflată în căutarea unui sens dincolo de moștenirea europeană. Această voce lărgește orizontul romanului, transformând Cairo într-un spațiu cosmopolit, unde Ceaikovski coexistă cu Al-Azhar, iar prăvălia farmacistului cu mitologia Egiptului antic.

Aici devine vizibilă conștiința autoarei asupra a ceea ce am putea numi o "narațiune în rețea": personaje ale căror traiectorii se intersectează, fiecare cu autonomia sa, dar al căror sens deplin se constituie doar prin întrețeserea lor.

Pe măsură ce textul se dezvoltă, devine limpede că autoarea desfășoară o veritabilă arheologie a destinelor feminine marginale, aducându-le în prim-plan pentru a construi o conștiință alternativă — una care afirmă că marginea poate fi uneori povestea cea mai credibilă în raport cu istoria oficială.

II. Estetica limbajului — limbajul corpului, al memoriei și al spațiului

Limbajul Howaidei Saleh este dens și senzorial, construit prin acumulări descriptive și prin implicarea tuturor celor cinci simțuri, ca purtătoare ale memoriei. Mirosurile — tămâie, mirodenii, apă de trandafiri — sunetele, precum clinchetul brățărilor și muzica, și texturile — cicatrici, mătase, apă rece — nu sunt detalii decorative, ci instrumente semantice.

Într-unul dintre pasajele centrale, autoarea scrie:

"Ideea a început să prindă contur în mintea Faridei când Baldwin a dus-o la Casino ‘De Paris’, patronat de Madame Marcel — nu doar un local de noapte cu spectacole muzicale, pentru că Madame Marcel adusese femei europene bine pregătite, care făceau show-uri de dans, menite să aprindă dorințele ascunse ale clienților și să-i împingă să cheltuiască din ce în ce mai mult. Între două spectacole, clientul își alegea fata care îi plăcea și îi plătea lui Madame Marcel..."

Corpul devine aici parte din temă, emblemă a durerii; corpul lui Nabawiyya e supus violenței autoritare și sadice; corpul Faridei e marcat de bătăi și arsuri, reprimat în numele onoarei; corpurile femeilor din casele aristocratice din Darb Tayyab sunt parfumate cu esențe luxoase etc.

Limbajul devine mediul prin care acest corp este revelat — fără vulgaritate — prin metafore recurente: cicatricile ca un "șarpe" sub pielea Faridei, memoria ca o rană care se aprinde, dorința ca apă clocotită stinsă doar de un frig amar.

Romanul excelează și în poeticizarea spațiului: Qift, Palatele fetelor, Al-Azhar, Al-Muski, Al-Azbakiyya și, în final, "Casa cârtiței" nu sunt simple decoruri, ci spații culturale încărcate de straturi istorice și sociale. Cairo apare ca un oraș cu multiple fețe — al opresiunii, al plăcerii, al comerțului și al rezistenței tăcute.

III. Construcția personajelor — femei la marginea puterii

Farida Al-Mufti este un personaj complex și problematic: o femeie puternică în spațiul public — negustor, proprietară de agenție, autoritară — dar fragilă în interior. Nu este prezentată ca o victimă pură, ci ca o conștiință care încearcă să-și recupereze corpul și dorința prin imaginație, muncă și autoritate simbolică. Refuzul ei de a se căsători este o decizie existențială, nu doar morală. Ea întruchipează contradicția: castitate severă și fantezie erotică, evlavie și dorință nestinsă.

Nabawiyya Al-Ayiqa, aparent opusul ei, îi este totuși asemănătoare. Este mai împăcată cu propriul corp, dar mai expusă violenței instituționale. Revolta ei este pragmatică: ea caută supraviețuirea și încearcă să-și protejeze "fetele" într-un sistem corupt.

Esther reprezintă rezistența feministă, afiliată Uniunii Femeilor și organizațiilor Wafd, fiind un model de conștiință care refuză transformarea corpului feminin în marfă.

Sultana întruchipează un tipar cultural emergent, care dezvăluie mecanismele prin care femeile sunt instrumentalizate politic.

Relațiile dintre aceste femei nu sunt convenționale: ele formează o rețea de relații politice, sociale și culturale, un fel de "alianță feministă secretă", bazată pe schimbul de povești și pe conștiința că salvarea individuală este imposibilă fără schimbarea regulilor.

Baldwin nu ocupă centrul narațiunii, ci funcționează ca o "oglindă culturală" prin care imaginea Orientului este reexaminată — nu ca obiect exotic, ci ca spațiu viu. Relația sa cu Farida este intelectuală și spirituală, depășind binarul tradițional.

Valerio, jurnalist italian, desfășoară investigații care scot la iveală rețele de informații implicate în exploatarea "Casei cârtiței".

IV. Viziunea asupra lumii — demontarea puterii și rescrierea istoriei

Romanul propune o viziune critică în care violența nu este excepție, ci structură socială, prezentă în familie, căsătorie, autoritate politică. Iistoria oficială — khedivală, colonială, legislativă — nu explică viețile oamenilor, ci le ascunde. Femeile, chiar și în spații stigmatizate, posedă conștiință, capacitate de organizare și forme de rezistență, chiar dacă tăcute.

Titlul romanului capătă o dimensiune simbolică: cârtița, animal care trăiește sub pământ și vede în întuneric, devine imaginea personajelor care sapă în subterana socială, construind lumi paralele, invizibile puterii.

Este un roman despre corp ca teren de luptă, despre femeie ca subiect istoric și despre Cairo ca oraș care ascunde la fel de mult pe cât dezvăluie. O scriere care scoate la lumină lucruri greu de povestit și oferă limbajului o funcție dublă — etică și estetică — de a spune ceea ce nu a fost scris și de a asculta vocile celor din afara istoriei oficiale, dar care au constituit, în umbră, miezul poveștii.

English Version

"The House of the Mole: The Secret Life of Farida Al-Mufti"

In her novel The House of the Mole: The Secret Life of Farida Al-Mufti, Howaida Saleh presents a dense narrative text that engages with informal social history and rewrites the biographies of women who lived on the margins of grand narratives — yet who were, as she states in the dedication, "the heart of the story." The novel's context makes clear that the author works through an interweaving of narrative techniques, an aesthetically charged language steeped in sensory and historical texture, and the construction of complex characters from which emerges a critical worldview of power, the body, and memory.

I. Narrative Techniques — Multiple Voices and Temporal Intersections

The novel relies on third-person narration, yet this third person is neither neutral nor distant. Rather, it is an omniscient narrator intimately bound to the characters, slipping into their psychological interiors and laying bare the layers of both consciousness and the unconscious. The narrative does not proceed in a straight chronological line; instead, it operates through flashbacks and free transitions between present and past, rendering time as much a psychological element as a historical one.

In the novel's opening and the chapter titled "The Girls' Palaces," two narrative strands intersect:

• The strand of Nabawiyya Al-Ayiqa, who comes from a world of regulated prostitution, masculine violence, and parallel authority — princes, procurers, and the police.

• The strand of Farida Al-Mufti, who comes from a household of family, commerce, and social standing, yet carries within her body and memory a violence far more concealed: a childhood marriage, marital rape, and familial silence.

The two strands run parallel without one dissolving into the other — instead, they function as narrative mirrors: each woman sees in the other a different reflection of her own fate, and each one's story reveals what the other conceals.

As the narrative develops in "The Road Home," a third voice enters: Baldwin Jarvis Harvey, a foreigner who loves Egypt — not arriving as a condescending Orientalist, but as an anxious self searching for meaning beyond his European inheritance. This voice broadens the novel's horizon, transforming Cairo into a cosmopolitan space where Tchaikovsky coexists with Al-Azhar, and the apothecary's shop with ancient Egyptian mythology.

Here the author's awareness of what might be called "networked narration" becomes apparent: characters whose paths intersect, each with an independent trajectory, yet the full meaning takes shape only through their entanglement.

As the narrative continues to unfold, it becomes clear that the author is consciously excavating what has been silenced in the fates of women who lived on the margins of the central historical narrative — bringing them forward to construct an alternative consciousness, one that asserts the margin can sometimes be the most credible "story" in contrast to the official historical account.

II. Aesthetic of Language — The Language of the Body, Memory, and Place

Huwayda Salih's language is dense and sensory, built on descriptive accumulation and the engagement of all five senses as conduits of memory. Scents — incense, spices, rose water — sounds such as the clinking of bracelets and music, and textures like scars, silk, and cold water are not decorative details but semantic tools. In one of the novel's central narrative passages she writes:

"The idea began to crystallize in Farida's mind when Baldwin took her to Casino 'De Paris,' run by Madame Marcel — not merely a nightspot offering musical performances, for Madame Marcel had brought in well-trained European women who performed dance shows that ignited the hidden desires and seduction in the patrons, driving them to spend more and more money. Between one show and the next, the patron would choose the girl who pleased him, and pay Madame Marcel..."

The body in this novel is a text written in pain:

• Nabawiyya's body, subjected to authoritarian and sadistic violation.

• Farida's body, burned by beating and branding, suppressed in the name of honor.

• The bodies of women in the aristocratic houses of Darb Tayyab, perfumed with the rich fragrances of Paris.

Language becomes the medium through which this body is revealed — without coarseness — through recurring metaphors: scars as a "serpent" crawling beneath Farida's skin, memory as a wound that ignites, desire as boiling water that only bitter cold can quench.

The novel also excels in the poeticization of place: Qift, the Girls' Palaces, Al-Azhar, Al-Muski, Al-Azbakiyya, and finally "The House of the Mole" are not mere backdrops but cultural spaces laden with layers of social and political history. Cairo appears as a city of many faces — a city of oppression, pleasure, commerce, and silent resistance.

III. Character Construction — Women on the Edge of Power

Farida Al-Mufti is a complex and problematic character: a woman powerful in the public sphere — a merchant, an agency owner, commanding in her presence — yet broken within. She is not presented as a pure victim, but as a conscious self attempting to reclaim her body and desire through imagination, work, and the symbolic authority she exercises in the marketplace. Her refusal of marriage is not merely a moral stance but an existential decision rooted in harsh bodily experience. She embodies contradiction: strict chastity alongside lascivious fantasy, piety and weeping, and wild, unquenchable desire.

Nabawiyya Al-Ayiqa, on the surface her opposite, yet deeply resembles her. Nabawiyya is more at peace with her body, but more exposed to institutional blackmail and violence. Her rebellion is not openly revolutionary, but pragmatic: she seeks survival and tries to protect "her girls" within a corrupt system.

Esther is the feminist resister, affiliated with the Women's Union and the women's associations of the Wafd Party, representing a conscious model that refuses the commodification of women's bodies.

The Sultana embodies a rising cultural pattern that exposes the social and political order and the ways women are exploited within politics.

The relationships among these women are not conventional. They constitute a web of political, social, and cultural threads engaged in an act of unveiling what has been silenced across all these systems — as though there exists a "secret feminist alliance" founded on the exchange of stories and on the awareness that individual salvation is impossible without changing the rules of the game.

Baldwin does not occupy the center of the narrative, but plays the role of a "cultural mirror" through which the image of the East is re-examined — not as an object of allure, but as a living human space. His relationship with Farida is intellectual and spiritual, free of desire, breaking the traditional man/woman binary.

Valerio, the Italian journalist, conducts investigative reporting for his newspaper in Rome, uncovering threads of intelligence networks that exploit The House of the Mole.

IV. Worldview — Dismantling Power and Writing History from the Margin

The novel presents a critical worldview that holds:

• Violence is not an exception but an embedded structure within society: in the family, in marriage, in political authority, and in the regulation of the female body.

• Official history — Khedival, British, legislative — does not explain people's lives but conceals them, while the truth lies in the secret houses and in marginal stories.

• Women, even when operating within the most stigmatized spaces (prostitution), possess consciousness, the capacity for organization, and the ability to resist — even if that resistance is silent.

The novel's title, The House of the Mole, acquires symbolic significance: the mole (al-khuld) as a creature that lives underground, sees in the dark, and burrows with patience. So too do the characters: they burrow beneath the social surface, building parallel worlds beyond the eye of power.

This is a novel about the body as a battlefield, about woman as a historical subject rather than an appendage of man, and about Cairo as a city that conceals as much as it reveals. It is a work of writing that excavates the unspoken, and grants language a dual function — ethical and aesthetic — to say what has not been written, and to listen to those who lived outside "official history" yet who made, in the shadows, the heart of the story.