Tanti Ana era o femeie elegantă, vorbea frumos, rotunjind cuvintele, cu vocea aceea stranie, cu inflexiuni de fierăstrău lustruit, și-mi zâmbea întotdeauna, îmblânzind doar pentru mine, mi se părea, trăsăturile ușor masculine și aspre de fumătoare înrăită (femeia chiar nu fuma, dar semăna cumva cu o fostă educatoare, doamna Geta, celebră pentru pasiunea cu care inhala iarba dracului!).

Fusese asistentă medicală, avea un fiu foarte deștept ce făcuse Politehnica și apoi plecase în Suedia, să lucreze la o companie importantă. Băiatul era lumina ochilor ei, dar nu venea decât foarte rar pe acasă. Poate din cauza asta ochii mamei priveau mereu în adâncime, umbriți de depărtări și de dor. Soțul ei avea o pasiune pentru cultura sașilor și-mi vorbea adesea, poate mai bine decât un etnic german, despre acei saxoni propășiți de multe veacuri pe meleagurile transilvane. Cei doi erau genul extrem de private și, ca urmare, nu prea agreați de consăteni. Au rămas destul de izolați, până la final, în insula casei lor de lângă terenul de fotbal comunist, fost amplasament al castelului grofilor austrieci Haller, actual parc comunal și privind cumva cu coada ochiului spre clădirea Fligorie, în care pe vremuri locuia administratorul moșierilor și acum străjuiește altă instituție, cu o funcție oarecum similară, cea a Poliției.

Am descoperit totuși, în femeia pe care o vizitam uneori împreună cu mama, un suflet de fată de țărani de pe Vale, emancipată ulterior, dar care păstra în ADN-ul cultural istorisiri cu zâne ale pădurii pe care mi le povestea cu certidudinea că sunt reale, așa cum îmi spunea vecina mea, tanti Toița, povești cu priculici și vrăjitori ce luau laptele vacilor, mulgând la țâțâna porții.

– Să-ți spun ceva ce acum nu mai întâlnești, deși îmi place pădurea, mi-a spus tanti Ana o dată. N-am mai întâlnit de zeci de ani. Tata era cioban și mergeam prin Părăul Leorii la stână. Și o parte de-acolo era cu pădure, o pădure de fag... Și mergând pe cale, că era o țâră de cărare de puteam să merem cu carul, întâlneam de fiecare dată, dacă era de dimineață erau verzi, niște, un fel de trânghițuce (What? Trâmbițe, dragi munteni!) făcute din frunză, da numa din frunză de fag. Și puteai să mergi după ele, mult și bine, că nu dădeai de capăt. Și o dată i-am zis lui tata: "Ute, tată!" Am luat o trânghiță de aia în mână și i-am arătat-o. Era un fel de pâlnie mică... nu-ți pot desluși mai bine. Zic: "Cine face astea noaptea?" Și el mi-a răspuns: "Estea îs Măiestrele... Întâi trec ele, după care vin Ursâtorile... Și ele știu când să naște un copil... și-i ursăsc". Că și acum auzi că așa i-o fost ursâta. Dar mă gândesc, oare mai trăiesc zânele alea și acuma? N-am mai fost prin pădurea aia... Să te duci tu să urmărești... să vezi ce găsești.

Nu m-am dus. Cu atâta școală în cap, mi-a plăcut povestea, dar am încuiat-o într-o tainiță a minții mele "civilizate", ce nu mai poate popula pădurile cu iele, măiestre ori frumoase, ursitoare și alte spirite ale naturii vii. Vorba aceea: "Unde-i minte multă și prostie!"

Noi, oamenii moderni, am pierdut, poate fără să ne fi fost vreodată aproape, acel sentiment al conexiunii, al lipsei granițelor între pământ, apă, cer, stihii, vegetal și animal, acea credință că totul e viu, că realitatea imediat perceptibilă simțurilor nu e unica posibilă, că nu suntem singuri, că toate ne-ar vorbi, dacă am avea urechi de auzit, că ar trebui să avem toți câte o tanti Ana, ori Toița (de la tante, mătușă în germană), care să ne deschidă ochiul acela dinăuntru, spre frumusețea tainică a lumii.

Am mai îmbătrânit și m-am mai "deșteptat". Poate o să merg la vară să caut pădurea aia de fagi...