Ce e o OPERĂ?, întrebau aspiranții la statutul de scriitor.

Profesorul le oferea un citat: "Are ambiția să te îndemne să crezi că nu-i făcută, ci născută, apărută de-a gata ca Palas Atena din capul lui Zeus, în plină splendoare, cu arme și podoabe cizelate cu tot. Asta-i amăgire. Niciodată o operă n-a apărut astfel. O operă este făcută din muncă, muncă artistică în scopul creării aparenței…"

Și toți erau contrariați. Aparență? Adică să păcălim?

Atunci profesorul le spunea despre cerința pe care o primise de la fiica sa. Comanda suna așa: o poveste despre o prințesă care găsește un unicorn, dar se prinde într-o tufă cu spini. Însă prințul o salvează și au un final fericit cu o căsătorie și un unicorn drept animal de companie. Iar el își dorise să transforme totul într-o lecție, să spulbere niște prejudecăți. Și i-a sugerat să schimbe povestea. Prințul să se prindă în spini și prințesa să-l salveze.

Capetele aspiranților la statutul de scriitor aprobau energic.

Profesorul le explica atunci că aparența nu e păcăleală, ci dă unitate, leagă totul, ascunde eventualele greșeli sau inexactități. Pentru că o operă nu înseamnă perfecțiune, cum nici viața nu-i perfectă. Povestea fiicei sale, spunea el, era o formă de exprimare artistică, pe când întorsătura sa reprezenta o simplă forțare cu un închipuit scop educativ. Prima variantă avea aparență de istorisire pentru că te purta într-o lume închipuită de un copil de cinci ani. A doua variantă era artificială.

Poveste înainte de toate, decreta el. Reduse doar la stil, cărțile sunt o însăilare de reguli, o mecanică fără noimă. Pe când povestea face apel la ce e supraomenesc în noi, ne stimulează spiritul, ne face să visăm.

Scriitorul autentic e cel care are o voce puternică, sonoră, marcantă. O voce de povestitor. Iar cititorul nu numără metafore și întorsături din condei, el citește și ascultă. Profesorul le mai dădea un citat: "… e ca și cum dintr-un punct de plecare ferm și familiar ai fi momit în regiuni mereu mai îndepărtate – totul se întâmplă altfel decât te așteptai. “N-am vrut să scriu o sonată, ci un roman", mi-a spus Adrian." Romanul e muzică. Da. Și teatru. Și poezie. Dar în primul rând poveste!

Și la final izbucnea în râs. Adunase multe citate. Acasă avea un raft întreg, plin cu caiete Moleskine. Toate încărcate de fraze rupte de prin cărți. Și totuși, fiica lui rezumase totul mult mai bine.

Un scriitor se plimbă printr-un parc. Dar se împiedică și i se desface rucsacul. Atunci parcul se umple de povești.

Le-ar mai fi spus că așa trebuie să fie o carte adevărată. Plecată din mâna scriitorului, ea nu-i mai aparține. Cititorul o posedă cu totul și din fiecare pagină se naște câte o poveste. Cititorul rescrie câte puțin din fiecare carte.

Dar nu le mai spunea și asta. Era musai s-o înțeleagă, s-o simtă singuri.