Într-o avalanșă de culori, soarele de vară își toarnă razele în amintirile mele despre zilele trăite în Călan, un loc unde rememorările mi se rotesc precum frunzele în adierea vântului. Aici, râul Strei curgea cândva ca pulsul vieții în artere, dând viață peisajului ce păstra copilăria mea într-un tablou înfloritor. Însă acum, Streiul seacă, asemenea ceasului ce-și uită bătăile și-și pierde încet-încet strălucirea de odinioară.

Măgura Călanului se înălța în fața noastră ca un Everest în miniatură, un promontoriu ce te chema să-l cucerești. Urcam pe crestele lui ca niște alpiniști în devenire, având în suflet ambiția muntelui înalt. De sus, admiram cu fascinație Valea Streiului, un tablou viu în care bogățiile naturale se împleteau cu amprenta omului.

Imaginile ce se desprindeau din acest peisaj răsunau în sufletele noastre ca ecoul unor glasuri străvechi. Acolo unde începea cerul, aburii înecați de fum se contopeau cu vălul diafan, într-o piruetă a naturii ce încerca să-și aline rănile. Fosta Uzină din Călan, acum dispărută, ne reamintea de lupta nesfârșită dintre om și natură, un spectacol pe care-l trăiam zi de zi.

În acele zile toride de vară, prietenii din copilărie îmi erau însoțitori pe dealurile ce străjuiau orașul. Alături de ei, amintirile noastre se înălțau spre ceruri ca păsările eliberate din cuști. Alergam bucuroși, într-un maraton al purității sufletești, simțind cum destinele noastre se îngemănau asemenea firelor de iarbă înmiresmate sub tălpile noastre.

În acele momente, lumea se oprea în loc, iar timpul înghesuia veacurile într-o clipă. În afară de glasul nostru, care răsuna printre dealuri, în fundal se auzeau câinii, al căror lătrat ne dădea senzația că se bucurau alături de noi. Erau ca toboșarii ce băteau în ritmul inimilor noastre, acompaniind fiecare pas pe care-l făceam spre vârfurile dealurilor.

Râul Strei, în zilele de vară, își fredona simfonia cu o pasiune măsurată. Apele lui se strecurau printre pietrele din albia sa, curgând asemenea notelor unei sonate enigmatice. Ne reamintea că, în pofida tuturor transformărilor, el își păstrează încă locul în povestea vieților noastre.

Fiecare pas pe care-l făceam pe Măgura Călanului ne mărea curiozitatea și pofta de aventură. Fiecare crăpătură în stâncă era o carte deschisă a istoriei, în care amprentele trecutului rămâneau etern conservate. Ajunși în vârf, ne simțeam cuceritori ai lumii, stăpânind orizontul cu privirile noastre curioase.

Pe măsură ce soarele își croia drum spre apus, lumea din jurul nostru se îmbrăca în haina serii. Cerul se aprindea în culorile focului, iar lumina zilei se topea în penumbra de amurg. Deasupra noastră, stelele începeau să-și desfășoare cortina de lumină, ca o adiere ușoară peste vălul nopții.

Astăzi, rememorând acele zile însorite de vară, simt cum amintirile se revarsă peste sufletul meu precum o ploaie mângâietoare. Râul Strei, acum aproape secat, își șoptește povestea în visele mele. Măgura Călanului, dealurile care înconjoară orașul și glasurile prietenilor mei de altădată îmi populează gândurile cu imagini.

În sufletul meu, acele zile trăite pe malul râului Strei și plimbările pe Măgura Călanului vor rămâne gravate ca un sigiliu etern. Chiar și în fața schimbărilor aduse de vreme, aceste amintiri constituie un tezaur neprețuit, pe care îl păstrez alături de mine ca pe un talisman al purității și al fericirii.

Și acum, când sufletul meu este apăsat de gânduri și îngrijorări, îmi las mintea să se întoarcă în acele zile de vară, căutând alinare în simfonia râului Strei și în râsul prietenilor de odinioară. Acolo, în amintiri, mă regăsesc pe malul râului și pe culmile Măgurii Călanului, în brațele copilăriei.