"Războiul durează de atât de multă vreme încât doar din poveștile bătrânilor mai poți afla cum era pe timp de pace. Drone kamikaze mușcă din clădire în timpul nopții iar până a doua zi la prânz locatarii peticesc zidurile din bucățile strânse. Gloanțele sunt topite și transformate în produse casnice. În partea complexului cu vedere spre mare, un avion a intrat în plin înainte de a trimite două sute de suflete în întuneric. Suntem născuți și crescuți pe timp de război. Aflăm încă de mici asta, însă știm doar din auzite ce înseamnă pace. Noaptea nu ieșim niciodată din case și puțini se întreabă de ce bombardamentele nu continuă în timpul zilei. Umblă vorba că ar fi un experiment pornit cu multă vreme în urmă pentru a obișnui populația în cazul unui conflict planetar. Nu există victime decât dacă cineva din afară ne-ar considera pe toți așa, dar nu știm cum e "afară". Nu există "afară". Există doar complexul de apartamente, deșertul, marea și munții. Există și lumi demult dispărute despre care învățăm la școală și mai învățăm că orașul nostru e locul cel mai râvnit de pe glob, iar dușmanii luptă neîncetat pentru cucerirea lui."

*

"Your heart is full", mi-a zis arăboaica cu ochi albaștri, intuind ce aveam de gând să-i spun când o invitasem la o cafea. Am zâmbit, însă pe drumul spre terasă cuvintele ei mi s-au părut ironice și m-am chinuit să par detașat. Cu câteva zile înainte, când ieșisem împreună de la curs, îmi făcuse semn din cap, arătând spre clădirea din fața colegiului și clipind des: "eu stau chiar aici, la etajul întâi".

Am comandat două cafele iar eu, cu un zâmbet tâmp pe față, neștiind că pierd vremea în discuții fără rost, am întrebat-o dacă nu cumva are de gând să-și îndrepte avionul spre Buckingham sau altă clădire importantă din UK, după ce aflasem că se pregătește intens pentru a deveni pilot de linie, afirmație la care aproape că mă pufnise râsul. "I'm not suicidal", mi-a răspuns, enervată, după ce repetasem întrebarea de trei ori, așteptându-mă măcar la un zâmbet.

Trei ani mai târziu mi-a văzut numele pe lista de pasageri și a ieșit din cockpit să mă salute: "în cinci minute începem coborârea; nu m-am decis încă dacă o să fie Buckingham sau altă clădire importantă." A zâmbit. Am zâmbit și eu, dar jumătatea de oră până la aterizare a fost, în același timp, cea mai lungă și cea mai scurtă din viață. Mi-am amintit de textul ei de la Creative Writing. Tot timpul m-am așteptat ca avionul să intre în picaj. M-am gândit la păcatele mele și dacă aș putea prinde un loc în Rai. Și dacă Raiul semăna cu orașul din povestea ei.