Când m-a văzut apropiindu-mă de fotoliul maiestuos pe care-și încrucișase turcește ghetele Kenzo, a fost ca și cum cineva i-ar fi lățit subit un zâmbet tâmp pe figura altfel inexpresivă. Avea ochi blânzi, ca de bivol, ușor duși în fundul capului sur, sprâncene stufoase, o barbă deasă à la Freud – idolul lui, probabil –, am gândit.

— Ana, i-am întins mâna.

— Costin, îmi pare bine.

Modul în care s-a uitat la mine m-a făcut să mă simt evaluată ca o felie de jambon trasă-n vid de mâinile clandestine ale unei tanti de la raionul de vânzări accelerate.

Mă abordase într-o seară pe Facebook. Psihoterapeut. Un tip aparent modest, dar bine îmbrăcat, aflat între două vârste. Prea tânăr pentru a fi boomer și prea bătrân pentru a trece drept milenial, un exponent exemplar al generației X. Îmi căutam de ceva vreme un psiholog, eram sătulă de mimozele insipide la care nimerisem în ultimii patru ani, așa că mi-am zis că o fi destinul.

— Best Marilyn Manson impersonation ever!

Și îmi trimite o poză cu artistul, să expliciteze. Nene, pe ce planetă crezi că trăiesc, să nu știu cine e Marilyn Manson? M-am regrupat, mimând o politețe oarecare:

— Așa am zis și eu. Dumneaei neagă orice asemănare :)

— O cunoști personal?

— Nu, este o doamnă foarte cunoscută pe platforma TikTok, a fost invitată și la emisiunea iUmor recent. O mai întreabă lumea dacă este emo, dacă e fană Marilyn Manson, dacă e rudă cu el... :) Și pe mine m-a frapat asemănarea, e cam greu de crezut că machiajul și părul nu sunt intenționate.

— Ah, TikTok & iUmor! Nu urmăresc nici una, nici alta :))

Peste câteva zile, mi-a scris din nou.

— Hei, dacă nu ai altceva mai bun de făcut, poate bem o cafea împreună cândva săptămâna viitoare.

— Salut, mă surprinde mesajul tău, că nu știu ce anume din activitatea mea online a avut acest ecou, dar de ce nu? Aș putea luni după orele 17.

— Am citit ce-ai scris despre unele cărți de psihologie și mi s-a părut că citești foarte bine prin comparație cu cei care țin conturi/platforme despre cărți. Atunci hai să ne vedem la 17:00 sau 17:30, cum preferi. Îți las adresa cabinetului meu. Fac cinste cu o canistră de cafea și o carte.

— Luni la 17:30 voi fi acolo. Pe curând.

— Pe curând.

Și iată-mă în fața lui, pe o canapea-clișeu, de parcă aș face figurație într-un serial coproducție Larry David și Charlie Kaufman, cu nimeni altul decât Charlie Sheen în rolul principal, după cum aveam să aflu.

Se dă jos de pe fotoliu și-și descheie sacoul cu revere brodate Fendi. Detest oamenii care poartă ostentativ branduri. Întinde brațul și apucă ceremonios o carte voluminoasă de pe unul din rafturile bibliotecii care ocupă jumătate de perete. Îmi întinde cartea:

— Cu drag.

Mă uit la el nedumerită. Pe coperta volumului de aproximativ 600 pagini tronează numele lui și titlul Psihodiagnoza Tulburării de Personalitate Narcisică.

— Felicitări, zic.

— Mulțumesc, răspunde mângâindu-și lent barba. Deschide-o.

Pe prima pagină văd ditamai dedicația pentru mine, cu înflorituri buclate la fiecare consoană, însoțită de o semnătură caligrafică, evident atent și îndelung exersată. Îi mulțumesc, bag cartea în geantă, apoi începe:

— Care-i meteahna ta favorită?

— A mea, personal, ca individ, sau așa... în general?

— A ta, a ta, zâmbește așezându-se parcă și mai confortabil în fotoliu.

— Hmm, nu prea-mi place jazzul, mă agită, îi zic insinuant, privind înspre pickupul răspânditor de ritmuri sincopate aflat într-un colț al încăperii.

— Părea că ți-a plăcut piesa de la GoGo Penguin pusă la tine pe profil.

Opa, ia te uită cine m-a studiat.

— Aia da. Pe durate scurte, tolerez bine. În cazul audițiilor prelungite, la albume, îndeosebi, devine dificil. E un răspuns visceral, căci am auz absolut.

— Auz, văz, ce simțuri absolute mai ai? Se ridică, îndreptându-se spre colțul sonor. Ți-am văzut fotografiile. Fleetwood Mac e OK?

Dau din cap afirmativ. Ce faci, nene, deja flirtăm? N-au trecut nici zece minute de când am ajuns.

— Oh, dar pentru a echilibra balanța, aceste "superputeri" vin la pachet cu multe alte metehne, dacă tot m-ai întrebat. Am mult bun-simț în schimb, rânjesc simțindu-mă victorioasă.

— Tu de fapt ești foarte talentată: citești, scrii, pozezi... și ești și o femeie frumoasă, zice cu un ochi la acul brațului pickupului pe care-l așază atent pe noul disc.

— Mulțumesc, apreciez, dar nu flirta cu mine, răspund râzând, forțată de împrejurări.

— Păi, ăsta e un compliment. În capul meu, flirtul e ceva mai complicat. În fine, în ziua de azi cuvintele bărbaților sunt aproape mereu "vinovate", ripostează calm, desenând ghilimele în aer.

— Da, ce să mai zici, mă străduiesc eu să schimb sensul conversației. Cu talentele nu faci mare lucru fără muncă, ce-i drept, îl încredințez reluându-mi mina serioasă. Și e nevoie de multă energie pentru asta. În esență, toți suntem creativi, dar majoritatea stăm prost la nivel energetic.

— Parcă n-aș ști. Și eu fac poze pe film, cam unul pe an. Când îl developez nici nu mai țin minte ce e pe el.

— Eh, tu ești om harnic, zic privind spre raftul dedicat volumelor scrise de el. Și, evident, ai avut ceva ambiție la viața ta.

— Suplinesc, râde admirându-și vârful ghetelor de firmă.

— Plus că pari foarte prietenos și sociabil. Faptul că sunt azi aici e dovada vie, nu? Networking e 80% din orice demers creativ.

— Nu cu toată lumea. Impresia generală e că sunt un arogant, spune vizibil iritat.

— Eh, mai bine așa, decât să atragi persoane nepotrivite, adaug sorbind din cănoiul cu cafea. Pe mine nu prea mă atrag oamenii. Mă poate atrage cineva în mod excepțional, dar trebuie să existe o conexiune emoțională autentică.

— Cumva ești scutită de a fi vulnerabilă, de la a te expune și a face greșeli.

Slavă cerului că am reluat discuția terapeutică.

— Acum da, dar din cauză că am fost traumatizată de-a lungul vieții, când eram mai tânără eram prada perfectă pentru manipulatorii în plan emoțional. De la un timp, din fericire mă lasă rece și îi și identific rapid.

Replica potrivită acum ar fi: rămâne de văzut. Mustăcesc amuzată. El, în schimb, continuă serios:

— Ești încă foarte tânără. Partea proastă care vine odată cu vârsta e că între timp ai acumulat momente frumoase când încă nu fuseseși afectat de viață. Iar când te afli într-o situație sensibilă, dintr-odată atâtea și atâtea momente din trecut strălucesc de te copleșesc cu ușurătatea și frumusețea lor.

— Cuvinte alese, zic, uitându-mă pe furiș la pendula de pe perete. La mine e invers, dar știu ce zici. Invers – în sensul în care am acumulat momentele frumoase fiind foarte afectată de traume familiale și mult bullying la acea vreme. Iar de vreo zece ani am cea mai frumoasă viață posibilă și nu mai colecționez niciun moment, că nu mă mai interesează să ajung nicăieri. Mi-am găsit liniștea și mă bucur de fiecare zi într-un mod cât mai potrivit felului meu de-a fi. Ceea ce spui tu că revine... sunt oricum iluzii dictate de percepția de moment.

Pare că nu mă aude și continuă:

— Mintea îmi joacă feste într-o oarecare măsură, dat fiind că anii din urmă, în care taică-meu era în comă, par foarte blurry, ca și cum memoria i-ar fi șters spre binele ei. Dar acum mă gândesc la trecut ca la un timp în care mi se întâmplau nenorociri în necunoștință de cauză. Atunci eram luat pe sus, acum ȘTIU ce mi se întâmplă. Altfel, dată fiind legătura foarte apropiată cu ai mei – nu am fost niciodată certați, doar am mai avut discuții în contradictoriu –, inteleg foarte greu cum e să ai altfel de părinți.

Păi, parcă erai terapeut, cum naiba vine asta? Mă scutur de gând:

— Unii oameni pur și simplu nu sunt făcuți să aibă copii. În cazul meu, relația cu ai mei mi-a schingiuit și mi-a impactat negativ toată existența de până acum. Abia de câțiva ani de când am luat distanță și nu mai discut cu ei am început să simt că am și eu o viață, că merit să trăiesc, că nu sunt un rahat în ploaie.

— Mi se pare așa fucked up că unii își pierd părinții, rămânând neconsolați, iar alții își permit să nu le vorbească, răspunde aproape absent.

— Ți se pare, precum spui. Depinde mult din ce unghi privești.

— Acum pare că văd din unghiul cel mai real.

E unul din momentele acelea în care probabil eu ar trebui să-l întreb Și cum te face asta să te simți?, așa că o fac. Îmi răspunde:

— Acum recunosc răul în timp ce se desfășoară. Pretty scary. În filmele horror toți sunt inocenți la început, n-au memorie culturală: nimeni dintre cei care urmează să moară nu pare să fi văzut vreun film, astfel încât să zică: Băi, suntem ca într-un film de groază în care…. Până la 20 - 30 de ani trăim în primul sfert de oră dintr-un horror, după care știm că suntem măcelăriți metodic de cineva mascat care cunoaște toate ascunzișurile cabanei izolate în care ne-am retras să facem Crăciunul.

Ce fumezi, Costine? mă întreb și mă gândesc să virez discuția spre un final:

— Mi-a plăcut analogia ta. Chiar dacă nu rezonez. Dar vorba cuiva apropiat mie: nu te teme.

— Așa trăim: facem binging între seriale în funcție de cum ne este dat, trecem de la un gen la altul. Azi vezi Beverly Hills 90210, apoi Kominsky Method. Râde și continuă: Ce bine că am avut impulsul să-ți scriu. A fost prima oară. Adică așa, fără să știu nimic despre persoana respectivă.

— Poate că ai instincte bune. De departe, pari mult mai iubitor de oameni ca mine. Umanist.

— Sunt, poate și prin natura a ceea ce fac. În plus, am fost adeseori martor la oameni judecați rău sau nedrept, eu știind ce fel de persoane sunt și prin ce au trecut. Așa că am devenit mai prudent în a respinge oamenii, caut să aflu mai mult despre ei.

— La care contribuie și vocația ta, bănuiesc. Oh, s-a făcut târziu, mă grăbesc eu să închei.

Mă ridic să plec, strângând în pumn singurul fidget toy suficient de discret pe care mi-am permis să-l iau cu mine la întâlnire, când îl aud:

— Lasă-mi mie jucăria, poate agăț o mamă singură.

Ochii bivolieni par acum triști, văduviți de speranță. Plec bucuroasă că nu voi ști care dintre noi avea să fie terapeutul într-o potențială relație în care mi-aș fi investit peste un sfert din salariul lunar. Îmi scot o mănușă, fac comandă la Uber, intru pe TikTok: Bună ziua, sunt Popa Elena Luminița..., dau swipe, ies rapid, apoi deschid aplicația OLX, apăs pe Adaugă anunț și încep să tastez: "Exemplar cu autograf, Psihodiagnoza Tulburării de Personalitate Narcisică de Costin...".