Neantul nu poate fi descris, Neantul e o categorie filosofică, așa am învățat eu la școală. Dar poate fi simțit, cu perii de pe spinare, cu mațele, cu splina, cu neurovegetativul, iar atunci când asta i se întâmplă realmente cuiva, acela urlă. La lună, câinește.

Și, odată lămurit acest aspect al problemei, putem descrie modul de manifestare a categoriei susmenționate. Apropo, nu găsiți că sunt pe lumea asta prea multe asemenea lucruri insesizabile, indescriptibile, pe care n-ai, domle, de unde să le-apuci, dar le simți. Al dracului ce le mai simți, cu cele de care vă spuneam, cu plexul solar, cu pielea. Pe pielea ta, adică. Și nu știi de unde-ți vin și ce mama lu' Proces Verbal ți se întâmplă. Destul că, la un moment dat, simți nevoia să le dai foc. Dar de unde foc, și cui? Și pân' la urmă, te mai și sinucizi.

Eu de sinucidere n-aveam nici o poftă. Deși, în principiu, chestiunea rămâne așa cum scriam mai sus, adică perfect valabilă. Există un banc cu Bulă, care mărturisește că e androgin. La obiecția medicului că nu e adevărat, că e excelent conformat din pedeve bărbătesc (remarcați că niciodată nu s-a pus la îndoială competența virilă a lui Bulă), el răspunde că da, la locul cu pricina se află obectul care și trebuie să se afle acolo, ba chiar foarte bine ilustrat, dar sus, respectiv în tărtăcuță... "numai pizdulice, don doctor, numai fofoloancă, numai bobocel îmbobocit". Observație care mi se pare corectă și pe care o pot confirma, există asemenea androgini, eu însumi mă număr printre ei, dar cred că similitudinea se rezumă la atât. N-am de gând să mă laud și cu restul dotărilor tehnico-tactice ale personajului.

De ce spun toate astea? Pentru că, întotdeauna când mi-a venit să mă sinucid, eu fiind, de altfel, un depresiv, dar neavând tocmai poftă s-o fac, accentul se deplasa către acel sector al amintitei tărtăcuțe plinplinplin cu atracția de care zicea Bulă. Așa că-mi găseam la iuțeală pe câte una, oricum preferabilă unui kil de Fenobarbital pe stomacul gol.

Bref, după orice ciocnire cu Ordinea Socială, cu Imperativul Istoric Strict Necesar, cu Marșul Necruțător Al Celei Mai Bune Dintre Lumi Către Viitorul Ei Și Mai Bun, crăpam dacă nu-mi găseam pe una.

Așadar, întâmplarea s-a întâmplat după una dintre micile mele coliziuni din cadrul serviciului. Codoban, așa-l chema pe boul ăla, un coleg de-al meu făcut din lăutar profesor de muzică (nu e nici o glumă, omul avea șapte clase și nu mai știu ce Doamne iartă-mă de cursuri muncitorești după aia, iar acum își făcea liceul la seral, dar cântase în mod dezinteresat la nunțile fetelor de mahări din județ și ce s-o mai lungim, tovarăși, aici e o modestă școală generală de cartier – "da' ce-ai fi vrut să-ți dea de douășcinci de lei, viermi de mătase?"), vasăzică, la ședința de sfârșit de trimestru, Codoban (ce nume, fi-r-ar mama sa...) se ridică și spune că tovarășu' coleg, ăsta fiind eu, nu se implică suficient, neridicându-se la potențialul posibilităților sale și așa mai departe, iar eu bineînțeles că nu-mi țin gura și așa mai departe. În fine, plec unde văd cu ochii – și pe drum, dau de ea.

Niciodată nu mi-am dat seama de ce supărarea, în cazul meu, devine atât de sexuală. Fapt este că devine. M-am convins în repetate rânduri că povestea cu "de necazul satului rupse furca patului" nu e vorbă goală.

Am început, de astă dată, s-o rup cu Ea, cam la douăzeci de minute după ce am cunoscut-o. Și am cunoscut-o la Alimentara de la parterul blocului unde locuiam și unde am intrat, la întoarcerea de la ședința de mai sus, ca să cumpăr o votcă. Ca să nu fiu singur, votca. Când să mă îndrept spre ghișeul casieriței, dau cu ochii de ea și atunci pun ușurel sticla de unde-am luat-o și încep să mă holbez ca un cretin. De unde-o cunoșteam? (Nu mi-aș fi pus întrebarea dacă n-ar fi exalat – ca și mine, probabil – efluvii de feromoni. Să nu exagerăm, nu-mi pun eu întrebări de-astea chiar așa, tamnesam.) Apoi mi-amintesc.

Asta fusese în autobuz, cu vreo două luni mai înainte. Stătea în fața mea și când mi-am ridicat privirea pe deasupra ziarului pe care-l citeam în scârbă, am întîlnit-o pe a ei. Nu știu ce-o fi găsit atât de nostim la mine, dar e clar că se amuza. Și continua să mă privească țintă. Buna ei dispoziție era pur și simplu molipsitoare. M-am trezit zâmbind și m-am dat mai aproape, ca să schimbăm barim două vorbe înainte, ca doi oameni civilizați ce ne aflam (descriu totul așa cum a fost ca să se înțeleagă că, totuși, nu mi se întâmplă doar la supărare, ceea ce ar fi științific explicabil, că există pe Pământ și în Ceruri, vorba unui poet din Bangladesh, mai multe lucruri decât stau scrise în ziarele noastre și că potecile Domnului sunt, în general, încurcate). În acea clipă, continuând să-mi zâmbească la fel de dulce-ironic (și avea un zâmbet de copil care se pregătește să-ți pună piper măcinat în cafea), și-a scos mănușa, ostentativ, ca să văd că purta o verighetă. Tot zâmbind, am dat ușor din umeri, iar ea a coborât la prima oprire.

Mi-am reamintit fulgerător toate astea privind-o acolo, în mijlocul Alimentarei. Am salutat-o, ea mi-a răspuns întrebându-mă de unde o cunoșteam, i-am mărturisit că nici vorbă s-o cunosc de undeva și i-am amintit scena din autobuz. A început să râdă, iar eu am profitat de ocazie ca să-i declar că reîntâlnirea noastră merită un pahar. Așa că am pus mâna pe o sticlă de șampanie (ce este absolut demențial și inexplicabil e că, în rafturile Alimentarei aceleia nenorocite, unde puteai găsi de mâncare cam o dată la trei zile, se lăfăiau de vreo săptămână câteva sticle de șampanie franțuzească veritabilă, chestie pe care-o luasem drept o provocare pusă la cale de dușmanii țării noastre pentru a declanșa o revoltă a maselor... da' de unde, revoltă...), am plătit treisuteșaizeci de lei din din cei patru sute cu care-ar fi trebuit să mă descurc până la leafă, ea a făcut o mutră ca și cum și-ar fi înăbușit un țipăt, ceilalți cumpărători ne-au privit cu ura și disprețul oamenilor muncii – și am ieșit trufași.

Bineînțeles că și-a petrecut brațul pe sub al meu când i l-am oferit, bineînțeles că am urcat la mine. În treacăt fie spus, am văzut eu și doamne cu pretenții părăsind carosabilul cu o sută douăzeci de kilometri pe oră la câte-un gest dintr-ăsta. Ea era muncitoare la Mase Plastice, în cartier. Și n-a zis nu.

Și uite-așa ne-am revoltat, eu și ea, împotriva dictaturii comuniste. La data de 5 aprilie 1983.