Femeia ciudată și misterioasă care trăia singură și tot venea acasă cu sacoși doldora n-a mai fost văzută pe uliță de ceva timp. Lumea vorbește că ar putea fi bolnavă. Este încuiată pe dinăuntru, așa că cineva anunță poliția. A doua zi, cu toții smulg porțile din țâțâni și pătrund în curtea plină de mizerie. Printre grămezi de gunoaie a crescut de capul ei o pădurice de salcâmi. În casă, alte grămezi de tot felul de lucruri și multe haine vechi, și un miros îngrozitor. În camera din fund, pe pat, într-adevăr zace moartă stăpâna casei.

Este înmormântată cu toată rânduiala creștinească apoi se trece la curățenie, treabă pentru care cei de la primărie aduc un excavator și o remorcă. Vecinii dau și ei o mână de ajutor. În spate, lângă un colț al casei cineva observă o movilă îmburuienită de pământ, le stârnește bănuieli forma ei lunguiață, așa că încep să sape. În final, aici găsesc îngropat destul de sumar cadavrul unui bărbat tânăr.

Începea să se crape de ziuă când Gibril a aprins televizorul, era chiar emisiunea lui preferată, calupul publicitar cu cel care vindea ceasuri. "Cado! Cado!", zicea italianul din reclamă și el repeta. Repeta și râdea în hohote, și, dintr-o dată privirea i-a alunecat spre fereastră: doi ochi mari verzui în semi-întuneric.

— O vulpe! a zis tare mai târziu în cârciuma satului, și câțiva s-au întors curioși − erau cu paharele în față de la prima oră.

— Ce mă'? a strigat cineva’ din colțul său, o vulpe se uita la tine, te spiona?

— Și-și-și se uita pe geam, că tăpșanul coboară și vine până în dreptul ferestrei mele, se uita pe geam, de afară se uita la televizor, lighioana.

— Măi, se știe că bâlbâitul ăsta e cam tra-la-la, a șoptit o voce într-o parte. Vulpea se uita la televizor… Prostii!

— Haha, și-și-și nu e prima oară, vine demult la geamul meu. Nu mă credeți? Nu mă credeți, ai? Strângea-v-ar mama între picioare să vă iasă ochii ca la broscoi.

L-au lăsat în pace cu povestea lui cu vulpi. Gibril, la rându-i le-a rânjit larg apoi a ieșit în aerul dimineții închizând încet ușa. "Până una-alta o să mă duc să fac o baie la gârlă", s-a gândit și a dat s-o ia pe drumeagul lăturalnic ce cobora spre zăvoi. Pe șoseaua principală venea o femeie cărând un bagaj voluminos. Femeia a mai făcut câțiva pași, apoi s-a oprit să-și îndrepte spatele. Tânărul s-a apropiat de ea, i-a smuls sarsanaua din mână și, dintr-un scurt avânt a aburcat-o. Femeia l-a prins repede de încheietura cotului:

— Alo, alo, stai dracu' la un loc că acum îți cârpesc vreo două!

— Și-și-și, mămăiță… că doar ți-o duc până acasă, după aia mă duc la o bălăceală.

— Bine, bine. Vezi să nu-mi mai zici "mămăiță", mamaie e mă-ta.

Au pornit către casa ei care nu era departe − Gibril călcând larg, îndoit de greutate, ea pășind grăbit în urma lui, târșâindu-și cizmele de cauciuc prea mari. Poarta a împins-o tot el cu piciorul și au intrat.

— Ooo, ce de mai astea! Din temberoanele de pe drum le iei, mămăiță? Și-și-și dacă vrei îți mai aduc eu ca să nu-ți mai rupi tălică mijlocul.

S-au așezat pe pragul casei, au stat de vorbă, într-un târziu bărbatul s-a ridicat.

— Hai că așa facem, o să îți mai car ca să umplem toată curtea. Umplem toată curtea, atunci să vezi! Gata, că am plecat. Hai, încet-încet! Săr'na! Spor la treabă! Noapte bună!

Era săptămâna Rusaliilor. Ceata de călușari de Vlașca bătea ulițele satului în muzică de lăutari. Au tras și la casa pădurarului. Porțile au fost deschise și duiumul de lume care îi însoțea a pătruns în ogradă. În mijlocul curții largi jucătorii au format un cerc și, pe note vijelioase de vioară au pornit-o în dans furtunos. Înfierbântați, strigau și băteau pământul cu tălpile, se azvârleau în aer în sunet de pinteni metalici și de clopoței, și iar băteau pământul și ridicau deasupra capetelor ciomege gătite cu ciucuri roșii. Alături, la umbră doi bărbați plănuiau ceva:

— După iureșul ăsta o să urmeze mascarada aia de scenetă, a șoptit pădurarul, apoi mișcarea de final. Atunci o s-o bag în mijlocul lor pe a bătrână că e bolnavă cu capul și mereu fuge de acasă, ultima oară am găsit-o tocmai în gară la Titu. Cică, pe cei luați din căluș e bine să-i așezi în centrul horei să se învârtă de câteva ori călușarii în jurul lor și se fac bine, se vindecă. Mai încerc și în felul ăsta, ce să fac.

— Prin doctori ai umblat cu ea?

— Am umblat dar degeaba!

— Dacă-i așa hai să-l împingem în joc și pe Gibril că și el e dus cu pluta, săracu'. Uite-l cum se mai holbează la dansatori și râde ca un copil. Îl bag în horă, dacă nu vrea îl iau forțat, intru și eu și îl țin, poate îl vindecăm.

Luat pe nepregătite, Gibril s-a pomenit dintr-o dată lângă mama pădurarului. Un timp a continuat să se bucure de spectacol dar curând a înțeles singur sau a citit în ochii celorlalți că, totuși, ceva era-n neregulă, așa că s-a ridicat și a dat să plece. Cel care se oferise să-l țină i-a prins iute mâna, i-a sucit-o la spate și l-a așezat înapoi pe scăunel.

— Dă-mi drumu', băăă!

Scrâșnind din dinți, cu ochii bulbucați s-a opintit, a tras, a împins, celălalt nici gând să-l slăbească, până la urmă, gemând s-a făcut covrig jos în țărână.

— Gataaa, la anu' să vă găsim mult mai sănătoși, s-a auzit în final vocea starostelui călușarilor.

— Nu mă mai găsiți voi pe mine aici la anu'! a mormăit mama pădurarului.

— Mi-o făcurăți, fi-r-ați ai dracu', a zis și Gibril ridicându-se ca vai de el, m-ați pus în rând cu nebunii satului?! Vă arăt eu vouă! Vă arăt eu vouă! a repetat ieșind în drum.

A luat-o val-vârtej în susul șoselei răsturnând tomberoanele de gunoi întâlnite și împrăștiind conținutul. Când a ajuns în dreptul bisericii s-a uitat în urmă, a ridicat pumnul și a mai urlat un "Vă arăt eu vouă!", apoi a mers și a intrat în clopotniță. Baricadând bine ușa, a urcat și a început să tragă clopotul. S-au adunat oameni, au strigat de jos la el să se potolească, l-au luat și cu binișorul – degeaba, n-aveai cu cine te înțelege. Când s-au strâns destui a lăsat-o mai moale cu frânghia clopotului și a început să cuvânte. "Eu sunt nebun, așa credeți? Dar voi?! Să vă spun eu cine sunteți voi cu adevărat"… Nu puteau ajunge la el ca să-l oprească, ușa clopotniței era zăvorâtă bine… "Băăă, a ridicat vocea mai abitir, sub malul gârlii… sub malul gârlii unde sunt cuiburile de ploieri, ce credeți… cutărică îi da la buci nevestei lui cutare. Da', ce-i mai tragea… Repede, repede…". Au urmat alte și alte grozăvii, cu nume și prenume. Și din nou o repriză de clopotăreală. Era ca la circ, unii râdeau, hăhăiau, alții, nu prea − se întâmpla ca în poezia recitată să fie vorba chiar despre ei... De la o vreme interpretul și-a mai pierdut din avânt și gură-cască s-au cam cărat. Când s-a lăsat înserarea de-a binelea nu mai era nimeni. Sus, Gibril adormise într-un colț. Când s-a trezit era amorțit și îl luase cu frig. A coborât cam împiedicat scările, a desfăcut ușa, a ieșit sub cerul înstelat și a pornit spre casă. Deodată, din întuneric, o umbră, o matahală de om i-a apărut în față.

— Gibrile, de la tribună te luași de viața mea, nemernicule, a zis și i-a și repezit în coaste cu toată forța un pumn ca o măciucă.

Coastele au pârâit și au trosnit, iar umbra s-a depărtat grăbit. Gibril a căzut grămadă în șanț gemând stins − coastele rupte îi împungeau plămânii și nu putea trage în piept măcar un firicel de aer. Apoi a simțit gust de sânge în gură.

Tocmai venea pe drum femeia cu sacoșile. S-a aplecat deasupra lui și l-a recunoscut. Gibril a scâncit ca un cățel.

— Mămăiță, tu ești? M-a omorât, mămăiță, m-a omorât!

L-a apucat de subsuori, l-a ridicat și au pornit șontâc-șontâc. Acasă la ea a aprins lampa, a izgonit pisicile din pat și l-a ajutat să se întindă pe-o parte. A doua zi coșul pieptului i se înegrise și i se umflase. Fața îi era buhăită și sta tot timpul căzut într-un somn rău. O singură dată a ridicat capul:

— Cheamă pe mama, cheam-o să mă ducă la spital că mor.

Femeia și-a strâns bine baticul sub bărbie, s-a apropiat cu castronul și, fără un cuvânt i-a împins lingura cu mâncare spre gură.

​