Revistă print și online

Roxana Dumitrache: nu cred în efemeride

Dragă Roxana, ce întâmplare plăcută să ne întâlnim prin Londra! Ce faci aici? Povestește-mi pe larg despre proiectul tău!

M-am întors la Londra, de data aceasta ca fiica rătăcitoare a mediului academic. E mai mult o trecere, o escală spre Cambridge unde particip la una dintre cele mai prestigioase și relevante conferințe academice din lume. E un al an al devenirilor mele academice și nu exclusiv academice, universitatea fiind locul pe care nu l-am părăsit niciodată intelectual și emoțional, deși va veni foarte curând momentul în care sper să îmi finalizez cercetarea doctorală despre feminismul intelectual românesc. Și, pentru că Londra e locul marilor mele întâlniri intelectuale, am avut și trei astfel de întâlniri care se vor transforma în proiecte curatoriale independente (unul literar și două în arte vizuale), ancorate puternic în parteneriate internaționale și despre care o superstiție temperată și uzanțele unui protocolul mă opresc să vorbesc acum. O lecție pe care britanicii o cunosc de secole e că lucrurile majore cer timp și credibilitate, ca să intri în parteneriate instituționale puternice și de poziții simetrice trebuie să dovedești că ai un istoric al reușitelor, o vocație a construcției și că, oricât de anacronic, ultra-conservator sau reducționist sună, o reputație bună.

Ai trăit o lungă perioadă la Londra. Care sunt legăturile tale cu acest oraș? Cum ai trecut barierele limbii, ale atitudinii existențiale? Ce-a fost cel mai greu?

Londra rămâne spațiul care m-a format intelectual și academic și cu care am coabitat de mică. De la literatură, filosofie și muzică, este spațiul care pe mine m-a vertebrat cultural și mi-a oferit cele mai multe bucurii intelectuale. Am crescut cu poveștile lui Charles Dickens citite de mama, iar Povestiri după Shakeaspre, o cărțulie formidabilă care accesibiliează pe limba copiilor piesele într-o formă ludică, nesacrificând masiv textul – făceau parte din ritualul meu zilnic de dinainte de culcare. Eram un soi de enfant terrible care la 6 ani știa cine e Macbeth, Portia și Othello și făceam o mică paradă intelectuală pe care acum o văd ridicol-înduioșătoare. Apoi, sigur, tranziția către Virgina Woolf, J. Fowles sau contemporanii pe care îi iubesc: Ian Mc Ewan, Neil Gaiman sau Zadie Smith. Am dansat toată copilăria cu tata pe Beatles, Queen și Rolling Stones și toate reperele mele muzicale din adolescență sunt legate de Pink Flyod și Led Zeppelin. Iar filosofic, toții marii gânditori pe care i-am citit și la care mă raportez sunt din spațiul anglo-saxon. Astfel, când mi-am început masterul la London School of Economics and Political Science, a fost ca o întoarcere acasă, nu a existat nevoia de aclimatizare sau vreun șoc existențial-cultural, nu m-am simțit niciodată un corp străin transplantat cu forța undeva, ci am trăit senzația plenară și continuă a apartenenței. Mai mult, mi se spune destul de frecvent că am reflexe britanice (nu știu ce ar spune un psiho-sociolog despre acest lucru), dar nu întârzii aproape niciodată, sunt o fanatică a cuvântului dat, nu sunt foarte expansivă, ci mai degrabă conținută și non-intruzivă și pot să vorbesc enorm și uneori agasant despre vreme.

Scrii proză, iar între temele preferate se află feminitatea. Care crezi că sunt astăzi șansele sociale ale femeii? Dintre multele obstacole pe care le are de trecut o femeie, care ar fi pentru tine cel mai greu de trecut? Pentru tine care a fost?

Feminitatea e o temă de care nu sunt străină, deci șansele să mă lovească sindromul impostorului în moalele capului sunt semnificativ mai mici decât în cazul altor subiecte. Nu am și nu voi avea, din păcate niciodată atâta fantezie încât să-mi imaginez din eter lumi și teme literare străine total de mine. Or, fragilitățile, spaimele, alegerile destinale complicate pe care femeile sunt nevoie să le facă, maternitatea sau absența ei ca alegere programatică sau un tip de eroism neglorios, nestrident al femeilor care se sacrifică în forme nebănuite și necunoscute, sunt teme pe care le cunosc nu neapărat ca experență directă, ci mediată, dar le știu. Mă emoționează și mă urmăresc poveștile femeilor care emigrează pentru a-și susține financiar familiile din România. Pentru o țară obsedată de eroi și de acte de eroism, ele mi se par marile eroine anonime. Sau poveștile bunicilor analfabete care nu au putut studia, deși și-ar fi dorit să o facă și păstrează o poftă insațiabilă față de cuvântul scris sau de cultură într-o formă cât se poate de rudimentară dar adevărată, onestă, de-o ființă cu ele. Cred că și adevărurile lor trebuie să ajungă în literatură și, sigur, ideal și în agenda publică și politică.

Nu mi-am propus să scriu feminist, dar probabil e o poziționare latentă pe care nu pot evita în scris, în non-ficțiune nu am de ce să o fac, dar în ficțiune nu cred că e drept să o ignor. Cât despre obstacole, femeile încă sunt perdantele tranziției românești. Puține familii sunt parteriale, în general, așa cum arată studiile sociologice, femeile sunt responsabile cu tot ce ține de gestionarea casei. Apoi, sunt așa-zisele domenii feminizate (educația și cultura, până recent și sănătatea) în care lucrează semnificativ mai multe femei decât bărbați, iar aceste domenii sunt constant subfinanțate.

Din fericire, obstacolele pe care le-am întâmpinat sunt semnificativ mai mici decât ale altor femei, pentru că eu nu am fost nevoită să port lupte suplimentare: fac parte dintr-o familie extinsă de intelectuali, am crescut în case cu biblioteci și acces la educație, nu fac parte din nicio minoritate de vreun tip. Dar mi s-a întâmplat să fiu – doar pentru că sunt femeie – fragilizată, inclusiv de alte femei care nu au învățat încă lecția solidarității. Deci, mai am de dus niște lupte, e limpede, însă am dobândit suficiente straturi de armură să o fac.

Ce mesaj ai vrut să transmiți prin volumul tău de proză, intitulat "Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte"?

E atât de departe acum volumul meu de debut încât mă timorează acest uriaș hiatus care se întinde atunci. Mi-am dorit să fie o carte tonică, luminoasă pe o temă grea, iar proza scurtă are avantajul – ca documentarul, de pildă – de a livra lumii doar falii, doar bucăți de poveste. Lucrez acum la un roman, aveam fobia unui spațiu mare în scris, mi se pare că orice roman e ca deșertul Gobi pe care trebuie să-l irigi, să-l solarizezi, să-l dez-deșertifici. Se spune că pentru un autor a doua carte e mai importantă decât prima, o să vedem dacă voi câștiga acest pariu sau voi eșua lamentabil. Măcar mă voi consola cu gândul că am încercat să irig câțiva centrimetri dintr-un deșert.

Cum vezi literatura de azi? Ce tendințe anunță schimbarea de tehnică, temă și receptare?

Nu știu dacă e o tendință recentă sau doar eu o observ abia acum, dar cred că în ultimii ani sunt abordate mai curajos și mai fără volute intrigile intimiste, eticul nu mai e atât de clivat de estetic, nu mai există teme mici și teme mari. Ce e întristător în lumea literară, iar eu observ ageamiu, de pe margine, cel mult din calitatea de cititor antrenat, este existența unor lupte tribale, a unor excomunicări literare, o logică de agon continuu, de grații și dizgrații. Mă gândeam că vom vindeca literatura de ego-uri gonflate și de lupte machiste, dar se pare că mai avem de așteptat.

Ce scrii acum?

Am anticipat întrebarea. Lucrez la o teză doctorală care îmi e prioritară și mă consumă așa cum doar non-ficțiunea o poate face. Încerc să scriu un roman, titlul în lucru este Acvariul. Se vrea o poveste de familie care se întinde pe perioada tranziției românești și în care traumele sunt pasate disciplinat, aproape generos și ritualic, precum moștenirile, bijuteriile și arta pasate generațional. Doar că vorbim de traume. Și pe fundal, un decor birocratic pe alocuri grotesc de funcționărime prinsă într-o instituție tip abator de suflete. Diferența față de volumul de debut e că de data aceasta scriu cu un umor duios, tandru aproape, îmblânzit, eu suspectându-mă toată viața că sunt eminamente lipsită de umor.

Ai fost un timp director ICR Londra și ai făcut evenimente aflate în admirația mea. Ai reușit să aduci scriitori britanici alături de noi, să faci promovare reală. Cât este de greu să promovezi cultura română? Ce crezi că ar trebui făcut în momentul de față? Ce ai face tu dacă ai avea din nou această poziție?

Vă mulțumesc pentru cuvintele generoase. Am avut un mandat de director interimar al ICR Londra și sunt foarte recunoscătoare că la 34 ani mi s-a încredințat o misie nu tocmai ușoară, dar pe care am onorat-o cu responsabilitate, cu smerenie aproape și cu o mare recunoștință pentru că nu cred că există un privilegiu intelectual mai mare decât să prezinți lumii tot ce cultura română are mai mai valoros, consistent, durabil. Nu cred în efemeride și s-a văzut.

Era un gest firesc și echitabil să gândesc aceste evenimente drept mari întâlniri, mari intersecții dintre cultura britanică și cultura română de pe poziții egale, fără raporturi de putere sau complexe latente ori manifeste. Mi-am dorit, de pildă, un festival de literatură care să pună în dialog real cele două literaturi și pot spune că ne-a reușit deși Londra abia era resuscitată după pandemie, iar când folosesc pluralul mă refer la minuscula echipă de proiecte a ICR Londra de atunci (eram eu și un coleg), dar cu sprijinul uriaș al profesioniștilor din ICR. La fel s-a întâmplat cu evenimentele de serie sau cu expozițiile personale ale lui Cătălin Bădărau sau Eugen Raportoru ca să dau doar câteva exemple.

Prefer să nu răspund la înterbarea legată de ce aș fi făcut acum dacă aș fi continuat din două motive. Primul este că decizia de a-mi încheia mandatul mi-a aparținut integral și nu există nicio urmă de regret, sunt în cel mai consolator și fără breșe je ne regrette rien și cred că puțini dintre noi au acest privilegiu. Mi-am ascultat conștiința și mi-am păstrat busola morală, iar acest lucru s-a văzut clar. Nu ar fi echitabil față de actuala echipă să mă poziționez față de ceea ce își propune să construiască. Și al doilea e că multe dintre ideile de programe ample se pot face în orice context instituțional sau chiar total independent ori pot fi adaptate cu succes altor spații. Am demonstrat de-a lungul timpului că pot construi de oriunde. Nu vreau să sune glorios sau triumfalist, dar acum, datoria mea morală și intelectuală e să construiesc de aici, din țară și pentru țară.

Te-ai gândit vreodată să candidezi la o funcție politică? Ai vreun model în privința aceasta? Dacă ai fi primarul Capitalei, care ar fi primele 3 lucruri pe care le-ai face? Dar dacă ai fi președintele României?

Nu m-am gândit niciodată să candidez, deși vă mărturisesc că în ultima vreme sunt mi se adresează destul de des această înrebare în agora. Nu pot să intuiesc de ce, probabil sunt înconjurată de un val de simpatie și de oameni care îmi oferă această carte blanche pentru care sunt infinit recunoscătoare. Sau probabil există o dezamăgire și o dezolare generale care ne fac să ne gândim că politicului românesc îi lipsește o figură atipică, neconvențională, profund nepolitică aproape. Sunt absolventă de științe politice, iar una din marile lecții ale acestei formări intelectuale este că nu te pregătește să faci politică, ci îți dă instrumentele de a înțelege politicul în toată complexitatea lui. Nu am fost niciodată membră a unui partid, iar partenerul meu de viață, profesor universitar fiind, a avut niște experiențe și experimente politice. E firesc pentru cineva care predă inclusiv cursuri de organizare de partid să vadă și în praxis cum e. Însă la noi în familie, apele ideologice sunt separate ca de toiagul lui Moise, nu avem astfel de discuții și nu ne influențăm ideologic sau politic. Pentru mine e firesc să fiu ancorată intelectual continuu în tot ce înseamnă politică.

Cât despre modele feminine în politică, nu am niciunul, dar nu înseamnă că nu există în România și câteva politiciene bune, curajoase, integre. Însă evit să am modele pentru că în orice Bildungs personal, fixarea unor modele aspiraționale vine și cu posibile dezamăgiri, iar eu nu cred că politiceinii sunt canonizabili, ci au toate hibele omescului.

Despre alegerile pentru Primărie, mi se pare suprarealist să mă gândesc că m-aș potrivi. Nu aș avea datele pentru o astfel de funcție și am smerenia și decență să recunosc. Însă cred că există o nevoie reală, imperativă ca Primăria să protejeze altfel comunitățile de artiști și, în general, sectorul independent. E dezolant că două dintre cele mai importante hub-uri culturale, Malmaison și ARTHUB, au fost evacuate și nu s-au găsit alternative. M-am simțit sufocant de neputincioasă, iar neputința când nu e paralizantă, poate fi o motivație puternică. Ce cred că aș face ar fi ca orice decizie administrativă să țină cont de un adevăr simplu, de un truism: populația se împarte în cetățeni și cetățene, iar nevoile și așteptările acestora se intersectează, dar au și specificități. Ei bine, m-aș gândi mult mai mult la cetățene decât s-a întâmplat până acum.

Cât despre prezidențiale, îmi doresc să putem alege o președintă. Avem nevoie de un profil feminin care să îmbine profesionalismul, un CV curat, fără impostură și fără scurtături profesionale, cu o înțelegere corectă a fișei postului și a politicului. Și, aș adauga, cu o etică a grijii față de cetășeni și cetățene, iar acest răspuns probabil va suna contraintuitiv sau chiar lipsit de aderență la realitate pentru mulți, dar mi-l asum integral.

Voi intra în joc, nu mă voi lansa în răspunsuri care transcend zona din care activez profesional și pe care o cunosc foarte bine. Una dintre convingerile mele ferme este legată de prioritizarea culturii ca parte din politica externă și diplomația României. Ergo, acest lucru s-ar putea întâmpla printr-o modificare de design instituțional, adică prin mutarea ICR în subordinea Președinției. Ar fi, de facto, o întoarcere firească la o dinamică instituțională care a funcționat în trecut și pe care mulți intelectuali publici au vehiculat-o ca fiind dezirabilă. Mai mult, așa-zisul brand de țară nu se poate construi pe frunzulițe stupefiant de scumpe și fără efecte, ci pe personalitățile culturii române, pe patrimoniul material și imaterial. Sigur, ai nevoie de luciditate, curaj intelectual, strategie, de simț moral și de inteligență ca să poți construi un brand de țară cultural, dar eu cred aproape cu fanatism în potențialul culturii române. Și ar mai fi ceva care ar putea elimina multe dintre actualele hibe de reprezentare. Pe modelul trimiterii lui Lucian Blaga ca reprezentat al diplomației culturale la Viena, Berna, Lisabona, de ce nu am avea scriitori, muzicieni sau artiști la vârful diplomației culturale românești? Sună neverosimil acum, dar uneori e suficient să te gândești startegic la o posibilitate ca această să nu mai pară imposibilă și să producă schimbări de paradigme.

ZENOB

Zenob face parte din grupul "Perucile verzi".