Permisul și actele mașinii, ceru polițistul care lumina interiorul cu lanterna. F. privi înspre torpedou și-și stăpâni cu greu zâmbetul. Acolo era pistolul și se gândise să înghesuie și portofelul, dar renunțase în ultima clipă. Așa că întinse mâna între scaune, scoase dreptunghiul negru din piele și trase actele.

Rămase cu mâinile pe volan, cu ochii la șoseaua întunecată, în timp ce urechile îl dureau de încordare. Se chinuia să distingă ce șușoteau polițiștii. Mai venise unul în dreptul portierei și-i analizau actele.

Să deschideți portbagajul, ordonă unul pe un ton indiferent. F. întinse mâna și scoase cheile din contact. O făcuse teleghidat, mânat de un impuls electric care-i scurtcircuita creierul. O făcuse ca să nu fugă. Deja le arătase actele.

Coborî și genunchii îi cârâiră zgomotos. Mergea pe sticlă pisată. Băgă cheile în butuc în timp ce conturul Mustangului 1969 se lățea, se întindea, devenea un semn luminos. Gata, l-ați prins! scria cu litere de-o șchioapă.

Un pas în spate, ceru polițistul. F. se trase înspre portieră în timp ce abia își stăpânea tremurul. Cum să explice? Portbagajul era căscat larg, precum gura unui balaur care stă să scuipe flăcări. Sau o valiză maronie, din piele. Strânsă bine cu două curele.

Stația unui polițist pârâi. Urmă o comunicare înfundată. Urmărire, împușcături, agent rănit, atât reuși să distingă. Portbagajul Mustangului fu trântit. Se trezi cu actele în mână. În creier i se deșertau găleți de apă rece, una după alta. Se întoarse și inima mai că-i pocni prin parbriz. Porni. Strânse tare de volan și încercă să-și regleze respirația în funcție de dungile albe, întrerupte, de pe șosea. Farurile din celălalt sens incendiau mașina.

Într-un asftfel de con luminos își văzu privirea pierdută în retrovizoare, chipul unui prost. Doar că n-o știa încă. În portbagajul ăla era doar valiza din piele. Cum de nu întrebaseră ce e în ea? Fusese suficient timp până la pârâitul stației. Doar dacă…

Opri pe dreapta și coborî. Reveni la volan după vreun minut lung cât o eternitate. Porni din nou. În minte îi reveni scena din parcarea de camioane. Grasul strigase la ei: facem o poză? Hai, zâmbiți, golanilor!. Tocmai urcase valiza cu 20 de kilograme de cocaină în Mustangul său și chiar se aștepta la un aparat foto. Începuseră toți să-l înjure pe Gras. Iar Maradona trântise portbagajul în locul lui.

Erau în cârdășie? E drept, Grasul făcea mereu glume proaste. Doar că acum se legau. Un truc menit să-l păcălească în timp ce valiza cu droguri era ascunsă în lateralul mașinii.

Acceleră, înghițind asfaltul. Acul vitezometrului tremura și el tot apăsa în pedală. Avea chef să incendieze lumea. Știa exact câți indivizi i se puseseră în cale. Numărul lor era identic cu cel al gloanțelor folosite drept pedeapsă. Dar acum…

O clipă de neatenție. Simți un zăngănit în miezul creierului. Mașina polițiștilor. Fără girofaruri și însemne. Gaborii de pe centură nu umblau așa. Și comunicarea prin stație, taman la fix…

Iar Elena-l ținuse-n casă până-n ultima clipă cu trupul ei profilat pe geamul lat al apartamentului, cu mâinile ridicate lasciv și sânii umflați. Îi șoptise: am chef să-mi dai totul, totul și să nu-mi ceri rest.

Ajunsese târziu în parcare, apoi se grăbise să livreze marfa. Nimic nu era întâmplător, mormăi F. în timp ce strângea volanul. Cine-l furase? Nici nu conta. Inutil ar fi căutat drogurile. Destinul conspirase, însăși viața îl aruncase aici. Putea să lupte cu orice golan, dar fatalitatea era un glonț tras pe când se născuse și care abia acum îl nimerea.

Acceleră și asfaltul explodă sub roțile mașinii.