La câțiva ani după ce am plecat din România și m-am instalat la Paris am avut un rêve éveillé, cum spun francezii, un "vis cu ochii deschiși". Mă întorceam de la Virgil Ierunca și Monica Lovinescu mai deprimat ca niciodată. Era după revoluția din 1989. Departe de a se îmbunătăți, situația se degradase în România. Pe cadavrele sutelor de martiri, vechii staliniști preluaseră puterea, coordonați de tractoristul de la Moscova, idolatrizat în Occident. Monica îmi repetase de câteva ori: "Dragul meu, ne-am sacrificat viețile degeaba. Europa Liberă n-a fost ascultată decât de Securitate. Iată în ce hal arată poporul român după cincizeci de ani! Mi-e rușine pentru el, dar mai ales îmi este milă de noi, exilații. Am trăit de pomană."

Mi-am înghițit lacrimile și am plecat spre casă copleșit de durere. Un popor nu e o masă amorfă, irațională, ci o colectivitate solidară, tinzând spre binele moral și material; nu e o sumă de egoisme autarhice, primitive, ci unitatea unor conștiințe spre atingerea unui țel benefic tuturor. Cel puțin așa credeam noi, cu sufletul nostru fraged, nebătătorit de atunci. În numele acelui țel câteva zeci de mii de oameni, majoritatea foarte tineri, ieșiseră în stradă pentru a demola hardughia comunistă și a pune capăt coșmarului. Dar subistoria își proptise din nou labele pe masă, iar poporul, în majoritatea lui, scheuna docil.

M-am așezat pe o bancă de pe malul Senei. Era un apus divin. Acoperișul catedralei Notre-Dame sclipea în culorile paradisului. Cerul cobora lin peste pământ, iar apa fluviului devenise flacără lichidă. Prin fața mea trecură o fetiță și un băiețel, să fi avut patru sau cinci ani, ținându-se de mână. Vorbeau în franceză, dar uneori strecurau și cuvinte românești. Băiatul spunea: "Să ne grăbim, tata ne așteaptă pe munte", iar fetița, mirată, exclama: "Dar muntele e departe, nu vom ajunge la timp". Băiețelul însă replică hotărât: "Atunci vom zbura". Începură amândoi să râdă și se îndepărtară țopăind.

Atunci mi-am ridicat ochii și am văzut cum acoperișul catedralei se deschide și câțiva porumbei țâșnesc dinăuntru. Imediat, un stol de sicrie aurii umplu tot cerul. La semnalul unei harfe, cele din față o luară spre răsărit, plutind ca niște corăbii pe valuri. Deși păreau că se deplasează încet ajunseră, într-o clipă, deasupra catedralei din Strasbourg, apoi traversară teritoriul celor două Germanii, își grăbiră plutirea peste Austria, se lăsară în jos, la numai câțiva metri, deasupra Dunării, la Budapesta, și poposiră la granița României cu un freamăt de bucurie. Abia atunci am văzut că, pe fiecare sicriu, era scrijelit câte un nume de exilat. Unele cu litere negre, altele, cu litere albastre, sau verzi, cele mai multe cu litere stacojii. Când ajunse deasupra Carpaților, stolul se opri, iar sunetul harfei încetă. O liniște asurzitoare se așternu peste ținuturile de jos. Totul încremeni. Mașinile își opriră, brusc, motoarele, cei de pe câmp rămaseră stane de piatră, cu uneltele în mâini, clienții din restaurante aveau bucatele suspendate în fața gurii, posturile de radio și de televiziune amuțiră, călugării din mânăstiri își curmară mătăniile, iar cuvintele rugăciunilor nu se mai puteau dezlipi de pe buzele lor. Totul dură o clipă, dar imensă cât o veșnicie.

La un alt semnal harfa reîncepu să cânte, iar stolul își reluă plutirea. El trecu, sub privirile năucite ale locuitorilor, peste București, apoi, tot mai lin, peste orașele Moldovei și Ardealului, poposind îndelung deasupra fostelor închisori. Atunci, glasurile dinlăuntrul sicrielor intonau un Te Deum, la unison cu cele din mormintele fără nume. Când stolul ajunse deasupra Sighetului zidurile bubuiră: "Unde sunt cei ce nu mai sunt?" Un cor de glasuri îngerești răspunse: "În cartea vieții fără de sfârșit". Atunci sicriele începură să coboare. Toți exilații, adormiți pe toate continentele, mistuiți de chinul singurătății și dorul reîntoarcerii, intrară în pământul țării lor, ca niște semințe pline de sevă, așteptând încolțirea.

M-am trezit zgâlțâit de o mână puternică. Doi jandarmi stăteau drept în fața mea, cu mantii elegante și ochi prietenoși. Unul dintre ei mă întrebă: "Domnule, vă simțiți bine?" Nu știu ce am răspuns. Le-am mulțumit însă pentru grija lor, m-am ridicat și, din prima cabină telefonică, i-am sunat pe Monica și Virgil.

Din volumul Trandafirul de la Eleusis. Povestiri pariziene ale Unchiului Serenus, Editura Presa Universitară Clujeană, 2024